Hello. Goodbye

Niciodata nu am crezut in rezolutiile pentru Anul Nou si niciodata nu am simtit nevoia bilantului de sfarsit de an.

Anul asta insa, ceva s-a schimbat.

Uitandu-ma in urma, traiesc cu senzatia ca 2011 a fost mai incarcat decat orice alt an.  Sau poate si alti ani au fost la fel, dar nu am realizat eu.

Probabil ca intr-un moment sau altul al vietii, fiecare dintre noi ajunge intr-un punct de analiza si reflexie. Unii o fac anual, din obisnuinta, altii poate o data in viata.

Probabil ca momentul meu este acum…

Ar fi multe de spus si n-as sti de unde sa incep, asa ca o sa incerc un rezumat.

In 2011 am aprofundat relatii cu oameni frumosi pe care i-am cunoscut undeva la jumatatea anului 2010 si pe care ma bucur sa ii pot numi prieteni.

M-am apropiat mai mult de prieteni pe care ii stiu de ceva timp si in preajma carora ma simt mereu acasa.

Am intalnit persoane noi care intr-un fel sau altul mi-au marcat existenta.

Unii in bine, altii in rau.

Tot raul spre bine. Toate se intampla cu un rost.

In 2011 mi-am dat seama ca lucrurile nu sunt asa cum credeam eu ca sunt si ca nici nu trebuiau sa fie asa.

M-am suparat pe mine si m-am suparat pe altii.

Am iertat si mi-am vazut de drum.

Mi-am dat seama ca drumul pe care il credeam corect, era de fapt gresit.

Am realizat ca incercand sa-mi fac bine,  mi-am facut rau.

Am vazut unde am gresit si astfel am aflat ce am de facut in 2012.

Mi-am revazut faptele si mi-am regandit actiunile.

Am pierdut cativa oameni dragi, dar am castigat experienta de viata.

Am cazut pentru ca anul urmator sa am de unde sa ma ridic.

Si, mai presus de toate, mi-am dat seama ca cineva acolo sus ma iubeste mult de tot.

Cineva acolo sus a avut grija sa fiu la locul potrivit, la momentul potrivit, ferindu-ma astfel, de situatii care ar fi fost cu adevarat neplacute.

Stiu, suna bizar si poate chiar aproape de fatilism, insa asa a fost sa fie.

Acum, la final de 2011, astept cu inima deschisa ceea ce o sa-mi aduca 2012.

Acum, sunt recunoscatoare pentru oamenii pe care ii am in jurul meu si pe care sper sa-i am alaturi si in 2012.

Astazi, sunt recunoscatoare pentru clipele bune si rele de anul acesta, pentru lectiile cu care am ramas de pe urma lor.

Azi, 31 decembrie 2011, sper sa am parte de un 2012 la fel de “roditor” ca 2011.

 

Ramas bun 2011. Bine ai venit 2012

Take a chance on me

Unde se termina precautia si unde incepe panica nefondata?

Cat suntem dispusi sa lasam de la noi ca sa ne fie bine alaturi de El sau Ea si cand ar trebui sa punem piciorul in prag si sa spunem “asa nu”?

Pana unde merge teama si cand ar trebui sa le dam credit celor de langa noi?

M-am intrebat de multe ori de ce unii dintre noi ne panicam atat de tare atunci cand incepem o relatie.

N-am inteles niciodata de ce teama de a nu fi ranit trebuie sa fie mai presus de bucuria de a impartasi momente cu cei care ne–au atras atentia.

De ce dam curs unor gesturi de apropiere, iar apoi fugim unde vedem cu ochii?

Peste tot auzim sintagme gen “Viata e scurta. Bucura-te de fiecare moment” “Profita acum, maine nu se stie unde vei fi” si mai mereu tindem sa le dam dreptate.

Si totusi, aproape de fiecare data cand suntem pusi in situatia de a ne lasa dusi de val, nu suntem capabili sa mergem pana la capat.

De cand au devenit relatiile bau-baul realitatii noastre?

Am uitat ce inseamna simplitatea si am ales sa ne complicam viata.

De ce sa ne bucuram de compania unui om cand putem sa fim problematici inca de la inceput si sa ne intrebam “dar oare ce e in capul ei/lui?” “oare e la fel de geloasa si posesiva ca fosta?” “dar daca o sa ma raneasca? daca n-o sa mearga intre noi?”.

Drobul de sare  ne guverneaza viata.

Tindem sa izolam un om inainte de a ne da sansa sa il cunoastem.

Visam la povesti de dragoste cu happy ending, dar nu suntem in stare sa riscam.

Lasam frica sa ne guverneze actiunile si apoi ne plangem ca n-avem noroc, ca barbatii sunt insensibili si curvari, iar femeile sunt nebune si cer prea mult.

Ne facem o deviza din “norocul nu este de partea mea” si renuntam sa mergem mai departe.

O vorba din batrani spune “cauta si vei gasi, cere si ti se va da”

Dar cum sa gasim ceea ce cautam cand ne punem singuri bete in roate?

Cum sa capatam ceea ce vrem daca uitam de ce avem nevoie?

Cand ne vom bucura de ziua de astazi fara sa ne gandim cum va fi maine sau peste o luna?

Cand ne vom permite sa fim fericiti si nu vom mai da cu piciorul sanselor pe care viata ni le scoate in cale?

Cand vom renunta la frica si vom incepe sa traim?

It was written

Sunt zile ingropate in rutina, prin care treci manat de inertie.

Sunt zile in care ai vrea sa scapi de amorteala si in care astepti in zadar sa ti intample ceva care sa te aduca la viata.

Si sunt zile in care impacat fiind cu previzibilitatea zilei de maine cazi prada unei intamplari care iti da peste cap mersul lucrurilor, sirul gandurilor si cursul vietii:

“EL”, cel despre care nu mai stiai nimic de ani de zile, dar care totusi iti venea constant in minte, cel despre care te intrebai “oare ce mai face?” “pe unde mai umbla?”, cel de care ti-a placut odata, dar pe care nu l-ai fi recunoscut daca ar fi trecut pe langa tine apare brusc in viata ta.

Printre zambete, amintiri, marturisiri, bucurie si uimire te intorci la ziua in care l-ai vazut si ai senzatia ca timpul sta in loc. Ca anii care au trecut au fost in fapt, zile si ca ultima discutie dintre voi a avut loc ieri.

Esti incantata de ceea ce se intampla si te lasi purtata de val. Descoperi lucruri in comun si ai impresia ca va cunoasteti de-o viata.

Simti cum ceva in tine se schimba si cum totul capata un alt sens.

Orice gand, orice traire o imparti cu el si, manati de entuziasm, dati nastere unei legaturi despre care nu ati fi crezut ca poate exista.

Il simti aproape, chiar daca distanta va desparte.

Iti este de ajuns o privire ca sa “il citesti”.

Stii ce ganduri il incoltesc, fara sa spuna un cuvant.

Tristetea si bucuria lui par parca ale tale, iar tie nu-ti vine sa crezi.

Ii stii si binele si raul si totusi nu te temi. Te simti in siguranta si ramai.

Stai chiar daca uneori, ai vrea sa pleci.

Din cand in cand te pierzi. Iti spui ca poate ar fi mai bine sa nu simti, dar te aduni.

Te lasi surprinsa si esti sadica.

Accepti totul ca atare si cauti echilibrul.

Privesti in urma si nu-ti vine sa crezi unde ati ajuns.

Tragi linie si zambesti.

Esti impacat cu tine si n-ai nici un regret.

Stii ca daca ai da timpul inapoi, nu ai schimba nici cel mai mic detaliu, iar asta… iti este suficient pentru a merge mai departe.

I love you. Do I?

Text scris la cerere pentru cineva drag

- Fata, cred ca m-am indragostit

- Hai fata, cum asa ?

- Nu stiu, dar pur si simplu s-a intamplat..

….Cati dintre noi nu am avut macar odata in viata discutia asta

Si totusi, te-ai intrebat vreodata cand ai inceput sa simti si de ce ai inceput?

De ce ne indragostim atunci cand ne indragostim?

Sa fie de vina un gest? Un cuvant? Sau poate o intamplare?

Si totusi, ce ne face sa cedam? De ce X si nu Y? De ce acum si nu atunci?

Intalnim oameni- de unii ne legam, de altii ne indepartam, plecam, revenim si toate in numele iubirii, al sentimentelor puternice.

Privim in urma si ne-ntrebam de ce? Vrem un raspuns, dar lucrurile parca se complica si mai mult:

“Sa fi fost oare mesajele alea frumoase pe care mi le-a trimis acum o luna? Sau poate atingerile alea suave? Ah stai, cred ca de fapt mi s-a tras de la noaptea aia petrecuta la malul marii, da da aia, cand m-a privit in ochi si mi-a zis ca i-am luminat viata. Sau stai, poate totusi m-am indragostit de imbratisarile si alinturile lui sau de felul in care ma saruta si ma face mereu sa rad. Hmmm. N-as putea spune…. ”

Cautam raspunsuri si dam de intrebari. Vrem argumente, dar logica ni le refuza.

Scormonim orice amintire si traire, iar in cele din urma valul ni se ridica de pe ochi:

Suntem sclavii instinctelor, iar ele ne ghideaza actiunile.

Avem nevoie de afectiune, iar in cautarea ei ne “impiedicam” de el sau ea.

Ne-ndragostim pentru ca asa a fost sa fie.

Il alegem pe X si renuntam la Y pentru ca asa ne spune inima.

Argumentele nu-si au rostul si totul vine de la sine.

Nimic nu este intamplator si toate se intampla cu un scop .

My cocaine

Si iata cum tot ascultand o piesa, pana la urma te loveste si inspiratia

E ciudat sa iti dai seama ca, intr-o oarecare masura, esti dependenta de o persoana cu care te-ai intersectat intr-o perioada a vietii tale.

 Ceea ce te sperie defapt, e impactul pe care l-a avut asupra ta.

E derutant sa realizezi ca durerea ta este si bucuria ta.

Ratiunea intra in alerta, inima tresare iar tu…ramai inert.

Amintirile renasc, gandurile tac, inima urla, iar tu te panichezi.

Rewind. Fast Forward. Stop. Error

Pui lucrurile cap la cap si zambesti. Iti dai seama ca nu esti singura. Ca ceva exista si de cealalta parte, chiar daca , poate, entuziasmul nu e la fel de mare.

Ti-e frica si nu stii cum sa reactionezi.

Gesturi uitate devin naturale.

Le simti ca fiind mereu acolo, intotdeauna“ale voastre”. Le dai curs si profiti.

Te bucuri, chiar daca stii ca la sfarsitul zilei vor disparea.

Esti totusi linistit, pentru ca stii ca data viitoare va fi exact la fel.

Te intrebi “de ce ajungem mereu aici?, iar raspunsul nu se lasa asteptat “pentru ca asa suntem noi facuti”.

Zambesti si taci. Stii exact ce ai vrea sa spui, dar mandria iti inchide gura.

Stii ca ai nevoie de el, dar nu i-ai recunoaste-o nici in ruptul capului.

Schimbi subiectul si lasi impresia ca nu-ti pasa.

La sfarsitul zilei, te ridici si pleci. Argumentele cedeaza in fata sentimentelor, ratiunea este redusa la tacere, iar glasul inimii se face auzit:

“You’re my cocaine. If u need me, I’ll be there”.