Archive for the ‘Bucati de suflet’ Category

mother-daughter-balancingO vorba din stramosi spune “cine nu are batrani, sa-si cumpere”. Eu as zice “cine nu are copii..sa faca sau sa interactioneaza cu ai altora”.

Noi, “oamenii mari”, ne ascundem, punem orice la indoiala, ne este teama sa exprimam sentimente, complicam lucruri simple. Copiii sunt alfel. Daca au ceva de zis, zic fara sa stea pe ganduri, daca te plac, ti-o spun direct, daca vor sa te imbratiseze, sa te pupe o fac…simplu, natural, fara probleme.

Cred ca viata noastra ar fi mult mai frumoasa daca macar din cand in cand, am fi si noi ca ei. Daca am face sau am spune diverse fara sa cantarim totul in amanunt, fara sa ne temem ca suntem “luati de prosti” sau “ne facem de ras”:, daca ne dezvaluim adevaratele sentimente.

Mereu am zis ca gesturile si vorbele simple, sincere, din inima, au un efect de o mie de ori mai puternic decat exprimarile pompoase sau faptele marete.

Nu credeam vreodata ca un “pe tine te iubesc”, spus de un prichindel de 5 ani si un “imi place foarte mult de tine”, auzit de la o gaza de aproape 9 ani ma pot impresiona intr-o asemenea masura. Orice alte declaratii, oricat de alambicate si epatante, nu m-ar fi putut da pe spate mai mult decat au facut-o aceste cuvinte simple, rostite din tot sufletul.

Sentimentul pe care ti-l provoaca incarcatura emotionala a unei imbratisari primite de la o fetita cunoscuta recent, care se bucura sincer cand te vede a doua oara, egaleaza – ba chiar depaseste cu mult- senzatii de care m-am lovit in 28 de ani de viata.

Ziua mi-a fost mai frumoasa datorita ei. Viata mi-a parut mai simpla in momentele petrecute in compania ei. Zambetul tamp, pe care inca il port, starea de bine, pe care inca o simt, sunt marturie in acest sens.

Oamenii mari ar trebui sa invete sa fie din nou copii – macar un pic, macar din cand in cand, macar in relatia de cuplu.

Ceva imi spune ca traiul in doi ar fi mai spornic daca, din cand in cand, ne-am re-juca frumos impreuna. Daca macar sentimentele si dorintele ni le-am exprima asemeni copiilor: simplu, spontan, fara grija aparentelor sau a zilei de maine….

largeCand esti indragostit, viata se transforma intr-un Montagne Russe.

Azi esti super mega fericit si exaltat pentru ca te-ai vazut cu “iubi” si totul a fost minunat, iar peste o saptamana, te-ai lua si te-ai ascunde sub cea mai solitara piatra pentru ca nu ti-a vorbit o zi si nu v-ati vazut doua.

Diminetile in care ajungi la birou rupta de somn si cu cearcane cat casa sunt extrem de usor acceptate si depasite atunci cand stii ca in noaptea precedenta ai dormit in bratele iubitului.

In orice alta zi ai fi ciufuta. Atunci zambesti. Zambesti si tu, zambesc si colegii. Pentru ca stiu. Privirea “aceea” te da mereu de gol.

Emotiile nu sunt niciodata mai greu de stapanit decat atunci cand urmeaza sa-I cunosti prietenii sau  parintii.

Niciodata nu-ti tremura picioarele mai tare si nu ti se taie respiratia mai des decat atunci cand vrei sa spui primul “te iubesc”.

Niciodata nu ai putea concepe mai multe scenarii dramatico-paranoice decat atunci cand ai senzatia ca te-a privit ciudat sau ai vazut pe profilul de Facebook un comentariu,o postare sau o poza care ar putea fi interpretate in o mie de feluri. Care, poate, nu inseamna mare lucru, dar care in mintea ta capata deja intelesuri catastrofale.

Nu cred ca exista minti in care ganduri gen “sigur si-a gasit pe altcineva”, “nu ma mai doreste” nu s-au amestecat cu cele ca“tine la mine”, “simt ca ma doreste”, “il iubesc”, il urasc“ – pana cand nu mai intelegi nimic din ce se intampla cu tine, cu el, cu voi, cu relatia in sine.

La certuri nici nu ma mai gandesc. De cate ori, dupa o discutie mai aprinsa, nu ne promitem ca plecam, ca nu ii mai vorbim.

De cate ori ne dam rotunzi si ne tinem “tari”….fix doua zile. Dupa care redevenim  iubitori si blanzi, de parca cerul nostru a fost mereu senin.

Am spus-o si o repet “cel mai frumos sentiment e sa stii ca omul caruia iti vine sa-I crapi capul intr-un moment in care te-a scos din minti este acelasi cu cel in bratele caruia ai vrea sa te refugiezi tot in acel moment”.

Un om nu este niciodata mai viu decat atunci cand e indragostit. Nu se “usuca” mai rapid decat atunci cand simte ca nu e iubit. Cand vede ca relatia “perfecta” devine “defecta”.

Iubirea muta munti si seaca ape. Pe toate le face si le desface. Iarta mult si este rabdatoare. Ofera tot, cerand putin. E motorul care pune in miscare mecanisme gigantice. Pe unii ii inspaimanta. Altii o cauta o viata-ntreaga, iar cand o gasesc o minimalizeaza, reducand-o la absurd. O iau “de-a gata” pentru ca au senzatia ca li se cuvine. O “poarta” un timp, apoi o alunga sau o neglijeaza. O pierd si apoi isi plang de mila.

“- Omul e un tesut de contradictii si absurd.

- Si cand iubeste?

- Mai ales.”- Lorelai

sadness_03Azi am chef sa scriu. Sufletul insa vrea sa taca. Sa tac. Sa ascult cuvantul inimii.

Inima insa mi-e amutita. Cauta si nu gaseste. Ar spune, dar nu stie ce.

Raspunsuri ar fi multe, niciu unul insa nu e potrivit.

Balanta se inclina haotic. Echilibrul se pierde in negura gandurilor.

Armonia e un concept tot mai indepartat.

Sfatuitorul meu cel mai de pret a fost intotdeauna inima.

Glasul ei nu s-a inselat niciodata. Vorbele-i nu s-au epuizat vreodata. Azi insa poate doar sa taca.

Tacerea e intotdeauna alarmanta. Dureri. Iubiri.Nemultumiri. Confunzii. Dubii.

Pe toate le ascunde. Raspunsuri? Reactii? Decizii? Cum sa le iei cand totu-n jur e doar tacere?

Unde te duci cand nu stii incotro s-o iei? Cum descalcesti toate ce s-au innodat in tine?

Unde te ascunzi cand vrei sa fugi de tine?

imagesDorinta esti tu, caldura sunt eu. Trupul este al meu, dar eu sunt toata tu.

Inocenta mea ti-o dau pe toata tie.

Vorbele ti le sorb si incerc sa le integrez in mine.

Plamanii mei iti cauta parfumul. Amprenta ta o port mereu cu mine.

Trairile mele sunt toate ale tale.

Mi te-ai ascuns in vene si curgi nestingherit prin mine.

Acasa mea esti tu, iar eu iti sunt refugiu. Caldura mea te apara de ploi si vant.

In preajma mea uiti tumultul de zi cu zi.

Din noi rasare o lume noua. Te chem in mine si ma pierd in tine.

Magia ce o tesem e bunul meu cel mai de pret. Te vreau mai mult cu fiecare noua zi.

Ma daruiesc in intregime tie, dar simt ca nu-ti pot fi de-ajuns.

Cum sa-ti ofer mai mult cand de fiecare data iti dau totul?

De cate ori ma poti reinventa?

Cata nebunie starnesti in mine si unde m-as putea opri?

Cata pasiune si cat devotament pot sa existe intr-un singur om?

“Fii libera” mi-ai zis, dar libertatea mea vreau s-o impart cu tine.

In ochii tai ma regasesc, sarutul tau imi este hrana.

In mana ta o alta EU se faureste.

EU cea de azi sunt fericire. EU cea de maine voi deveni iubire.

Iubirea mea va fi in intregime a ta.

Ajuta-ma sa te iubesc fara sa te inlantuiesc. In drumul catre tine nu ma lasa sa te sufoc. Deschide-ti sufletul si lasa-ma sa-mi fac culcus in el.

Ajuta-ma sa-ti fiu femeie, caci tu imi esti deja barbat.

 wpid-03-relaxation.jpegNu stiu altii cum sunt, eu una insa, mereu am exprimat mai usor suferinta decat fericirea. Cuvintele mi se legau altfel cand trebuia sa exprim ceea ce ma doare. Se asterneau singure pe foaie, iar inspiratia curgea garla. Puteam exprima dintr-o bucata, in jumatate de pagina de text clar, zbuciumat sau calm, ceea ce urla in sufletul meu de prea mult timp ca sa imi mai aduc aminte. Mai repede as fi scris despre cum imi plange sufletul decat despre “Oda bucuriei” care rasuna in el.

De ce? Nu stiu! Poate pentru ca durerea trebuie exteriorizata pentru a se vindeca, in timp ce de fericire te bucuri in tacere pentru ca este prea frumoasa pentru a pune-o in cuvinte.  Sau poate pentru ca am trait atata timp in suferinta, incat am uitat cum se simte fericirea.

M-am obisnuit atat de mult cu durerea, incat atunci cand mi s-a oferit ocazia sa fiu “altfel” am vrut sa fug mancand pamantul. Eram convinsa ca un asememea sentiment nu este pentru mine si nu are cum sa dureze. Nu stiam ce sa fac cu el, iar de suferinta, dor si jale eram satula. Nu mai aveam resurse pentru ele. Si am fugit. Dar nu mai mult de 20 de metri. Apoi, in cap mi-au rasunat niste vorbe auzite demult “nu te poti pune contra curentului”. Si m-am intors.

M-am lasat in bataia vantului si am reinvatat sa fiu fragila, delicata si vulnerabila, fara sa-mi fie teama de toate care vor urma. Si-am inceput din nou sa zambesc. Mult, des, din toata inima si cu toata fata. Apoi ochii au inceput sa imi vorbeasca: mai vii si mai stralucitori decat au fost vreodata.

Din propia-mi fiinta s-a plamadit o alta noua, “cu genunchi moi si glezne fragile”. E la inceput de drum si pentru a creste are nevoie de multa rabdare, intelegere si afectiune.  Zilnic invata cate ceva. Se confrunta cu senzatii noi, adesea coplesitoare, pe care nu si le poate explica. Le traieste intens si se bucura de ele pana la ultima suflare.

Acea femeie, care se dezvolta sub ochii mei, poate spune acum, “sunt fericita!”.Nu stie insa, sa-si scrie bucuria. Poate doar sa o traiasca si sa o lase sa o duca acolo unde trebuie sa ajunga….

soul mates“It’s like you’re my mirror, my mirror staring back at meee. I couldn’t get any bigger, with anyone else beside of meeee”- am auzit de n ori versurile astea si o data nu mi-au atras atentia. Pana intr-o zi cand brusc, m-au percutat. Si mi-au placut. Ba mai mult, mi-au aprins un beculet. Mi-au amintit de un subiect pe care intr-un timp incercam sa-l inteleg, sa il identific in realitatea mea si a altora.

Cartile spun ca de-a lungul vietii, oamenii intalnesc mai multe suflete pereche, fiecare cu caracteristici si roluri diferite.

Eu cred ca sufletul pereche este doar unul.

Este acel om care te face sa vibrezi, pe care il privesti in ochi si ai senzatia ca stralucesti, iar stralucirea ta este atat de puternica incat se reflecta si asupra lui.

Este persoana alaturi de care totul se intampla natural, cu o viteza ametitoare, dar care nu te sperie. Este omul in ochii caruia iti vezi reflexia, care te echilibreaza, te completeaza si te face sa intelegi sintagma “doua suflete in unul”.

O imbinare atat de profunda, care nu poate fi obtinuta decat o data in viata, alaturi de un singur om.

Se spune ca sufletele pereche au trait candva o iubire atat de puternica, incat se intalnesc si in actuala viata.

Se regasesc pentru a-si impartasi ceva pentru o evolutie pozitiva. Rareori se intalnesc pentru a evolua impreuna, intr-o viata comuna.

Eu vreau sa cred ca relatia dintre sufletele pereche nu se termina niciodata. Doar se transforma in altceva.  Intr-o legatura pastrata sub o alta forma.

Soulmates always find a way…..

strongFemeilor le place sa se bata cu pumnu’n piept cat sunt de puternice. Le place sa vorbeasca despre “sacrificiile” pe care le fac in numele iubirii, despre cat de “independente” sunt si cat pot duce atunci cand simt ca merita.

Sunt o prezenta discreta, de multe ori trec neobservata, de aceea poate, la urechi imi ajung multe povesti- confesiuni ce mi-au fost facute sau franturi de experiente auzite in trecere, intre doua femei p care le cunosc si care discuta fara sa bage de seama ca sunt si eu acolo.
Protagonistele povestilor sunt de toate felurile. Femei tinere sau trecute de prima tinerete, frumoase sau mai putin frumoase, cu un trup perfect sau cu mici imperfectiuni. Tinere vesele, exuberante sau care stau in banca lor, cu experiente de viata dintre cele mai diferite. Toate insa, au ceva in comun. Sunt nefericite, prinse in relatii care mai de care mai complicate, dar pentru care lupta pana la ultima suflare.

Toate povestesc cu patos despre cat de greu le este, despre cate au de tras, cu ce situatii neplacute se confrunta si cum incearca sa o scoata la capat. Toate se regasesc in piese depresive, de dor si jale si absolut toate, in discuti,i flutura cu nesat “puterea” pe care le-o da dragostea lor profunda si spiritul de sacrificiu de care se agata, convinse fiind ca in cele din urma toate eforturile le vor fi rasplatite.

Se spune ca puterea dragostei este imensa si ca femeia, prin definitie, este o fiinta puternica, capabila sa infrunte multe. Asa ziceau si ele. Asa am zis si eu cand m-am aflat in vreuna dintre situatiile descrise anterior. Vine insa o zi, in care intr-un moment de luciditate sau de realism maxim incepi sa privesti lucrurile din alta prespectiva. Si atunci nu pot sa nu ma intreb- in astfel de situatii, unde se termina puterea puterii si cand este inlocuita cu slabiciunea? Cate din toate lucrurile de care ne agatam ca sa putem merge mai departe sunt adevarate si cate sunt minciuni?

Noi femeile tindem sa ne amagim frecvent. Sa ne mintim zicand ca pana la urma o sa fie bine, ca de fapt el tine la noi dar nu vrea sa arate sau ii e frica sa se implice, ca in cele din urma o sa se dea pe brazda sau cine stie ce alta tarapanie pe care o nascocim atunci, pentru a ne justifica slabiciunile.

Lipim de mii de ori bucatile de suflet pe care in “lupta” noastra le faramam. Ne obisnuim cu cearcanele facute din nopti si nopti de planset si nesomn, uitam sa mai zambim si inlocuim expresia vesela pe care o aveam odata, cu un chip vesnic incruntat, nemultumit si sictirit.

Tragem de noi pana la epuizare si totul pentru ca, nu-I asa, suntem puternice si, se stie ca uneori, “cea mai mare putere sta in capacitatea de a ramane in locul din care cel mai simplu ar fi sa pleci”.  Recunosc, de cateva ori am zis si eu la fel.

Ma intreb insa,  daca totusi, uneori adevarata “putere” nu inseamna ca atunci  cand se cere, sa gasim taria sa spunem “Asa nu. Nu-mi face bine si nu e corect. Te iubesc, dar am sa plec”.

Sunt femeie si totusi nu inteleg un aspect. De ce uneori, induram atatea “in numele iubirii?” De ce alegem sa plecam cand deja e prea tarziu, cand nivelul de anduranta a atins cote maxime? De ce nu putem renunta inainte de a ne transforma intr-un morman de emotii negative, in care bucuria nu se mai gaseste nici daca dai cu tunul? De ce pierdem atata timp in relatii toxice, care in cele din urma ne fac sa exclamam “Bai, da’ proasta am fost! Am pierdut atata timp, mi-am mancat atatia nervi si pentru ce?”