Category Archives: Revolte si dileme

I know that you don’t know

Standard

1422302477Prea des avem senzatia ca daca am vazut reactiile unui om intr-o perioada a vietii sale, il stim intru-totul. Spunem cu prea multa usurinta “asta nu ti se potriveste”, “tu nu esti asa”, “te cunosc, nu te poti schimba”.

O zi nu e la fel ca alta, cerul de azi nu e acelasi maine. Si atunci cum ne putem inchipui ca un om ramane acelasi mereu? Ba mai mult, de ce i-am reprosa cuiva ca s-a schimbat?

Cu ce te ajuta pe tine, observatorul, sa spui pe un ton mustrator “tu n-ai fi procedat asa. Te-ai schimbat”.

Ei bine, si daca un om se schimba ce?

Daca cineva alege sa fie altfel, cu siguranta are motive sa o faca.

Sau poate lucrurile stau altfel. Poate acea parte pe care tu, observatorule, o vezi abia acum, a fost mereu acolo, in faptura aia pe care tu credeai ca o stii atat de bine.

De altfel, cand poti spune ca stii cu adevarat un om? Ce-ti da dreptul sa afirmi sus si tare ca tu stii, tu cunosti?

Nu ne cunoastem bine nici pe noi insine, si atunci, cum putem crede ca stim totul despre altii?

Pierdut identitate. Caut busola

Standard

indexVarsta nu m-a speriat niciodata si nu mi-a creat probleme.

La 18 ani, cand lumea imi spunea ca de acum sunt „mare”, zambeam si raspundeam ca tot copil ma simt.

La 25 de ani, cand oamenii imi vorbeau de panica si „batranetea” „sfertului de secol”, ii priveam amuzata si le ziceam ca 25 e acelasi drac cu 24.

Mental m-am simtit la fel la orice varsta. Fizic, indiferent de numarul cifrelor schimbate, m-am oprit undeva pe la 18-20 de ani.

Am pasit cu gratie printre sabloanele si etichetarile create de societate si am facut slalom printre fricile care au pus stapanire pe altii.

De trei zile am 30 de ani si parca m-am scurtcircuitat.

Asemeni unui sistem de operare vechi, pe care instalezi programe noi, totul imi da cu virgula.

Parca eu nu ma mai potrivesc cu mine.

M-am pierdut pe drumul dintre ieri si azi si acum in jur e nemiscare.

Linistea gandurilor imi este perturbata de mormanul de intrebari rasarite de nu stiu unde.

Viteza lor ma oboseste si parca ma imbatraneste..chip de copil cu suflet de om mare, care priveste-n jur si nu se regaseste.

Cu ce sa incep? De unde sa ma adun? Ce sa pastrez, ce sa arunc? Ce sunt si ce-am uitat sa fiu? Unde ma caut ca sa ma gasesc?

In mine totul e furtuna. In preajma mea e doar tacere…

Eternal sunshine of the spotless mind

Standard

9846025-see-no-evil-hear-no-evil-speak-no-evil-close-up-portraitUn prieten bun mi-a zis candva: “inainte de a pune o intrebare, gandeste-te daca vrei intr-adevar sa afli un raspuns”.

I-am raspuns tantos: “din moment ce intreb, inseamna ca-mi asum si raspunul pe care urmeaza sa-l primesc.

“Si daca raspunsul n-o sa-ti placa?”, a continuat el. “Prefer adevarul oricat de dureros ar fi!”, am replicat apasat si sigura pe mine. A tacut. Si-a dat seama ca nu are cu cine sa se inteleaga. In plus, stia ca va veni ziua cand spusele mi se vor sparge zgomotos in cap si-atunci abia, o sa inteleg.

Intr-o buna zi, am inteles. Oricat de pregatit te consideri a fi, uneori un raspuns sincer nu face altceva decat sa inrautateasca lucrurile. Atunci cand vrei cu tot dinadinsul sa-ti confirmi o banuiala, traiesti cu senzatia ca transformarea in certitudine o sa te faca sa te simti mai bine. Ai impresia ca este mai rau sa fi luata de proasta si mintita decat sa ti se spuna adevarul verde-n fata.

Odata primita confirmarea, insa, constati ca niciun un raspuns sincer, dar greu de dus nu este foarte confortabil.

Sa rupi orice legatura nu-ti vine, sa-ti balacaresti “suspectul” pentru sinceritate este exclus. Daca mintea, ai fi zis ca e un nenorocit, care dupa ce ca o comite, iti mai insulta si inteligenta, jurandu-se ca nu fura. Daca e sincer, iar nu e bine. In ochii tai se transforma intr-un insensibil care nu da doi bani pe sentimentele tale si nu are nicio jena sa ti le raneasca.

Si atunci? Cum o scoti la capat? Cum sa-I scoti ochii pentru ceva ce tu te-ai incapatanat sa afli, cand ti s-a spus doar ca nu are importanta? Cum sa-I reprosezi sinceritatea pe care tu insati i-ai cerut-o? Dar mai ales, cum sa continui sa-l privesti cu aceeasi ochi?

Uneori, din dorinta de a “sti”, de a obtine confirmari pentru a-ti elogia “instinctul de fata mare, care nu te-nseala” risti sa “omori” sentimente care-ti tineau de cald, povesti pe care n-ai fi vrut sa le-ntinezi. Te pui in situatia ingrata de-a rupe legaturi pe care n-ai vrea sa le frangi, de a privi cu ochi rai relatii care altfel, ar fi functionat perfect.

Si atunci ma-ntreb, oare uneori nu e mai bine sa te comporti aidoma unui strut? Sa-ti iei banuielile si dorinta de certitudini si sa le-ndesi in c..osul de gunoi? Sa-ti vezi mai departe de fericirea ta, fie ea si iluzorie? Oare nu este de preferat o asemenea varianta in fata uneia in care te trezesti neputincios?

Cu ce te ajuta un adevar neplacut, daca ulterior stii ca nu vei putea face nimic- sau cel putin, nimic din ceea ce ar trebui facut? Si-atunci, constient fiind de situatia ta, nu mai bine taci din capul locului?

Atunci cand in adancul sufletului stim care ne sunt adevaratele sentimente si cum se prezinta lucrurile dincolo de imaginea pe care o afisam, este mai bine ca, inainte de a pune o intrebare incomoda, sa tragem aer in piept si sa ne amintim ca uneori, “ignorance is bliss.”

(N-)avem timp pentru toate

Standard
your time is now

Azi am vazut doi oameni fericiti. Erau tineri si se iubeau, sau cel putin asa parea. Stateau imbratisati in statie la Cismigiu si se sarutau cu foc. Ochi inchisi, sentimente pure. Erau frumosi, ascunsi in universul lor impartit la doi. Timpul parea sa fie de partea lor, iar orice altceva nu mai conta.
 Privindu-i, m-am intrebat daca eu as mai putea face asa..raspunsul..tacere. Mi-am dat seama atunci ca, astazi, timpul si pasiunea mea se masoara altfel. Ca a trecut prea multa vreme de cand faceam si eu asa si imi placea.
As fi vrut atunci sa-mi surprind iubitul cu o vizita neanuntata si o invitatie in parc…si ce surpriza ar fi avut…probabil l-ar fi busit rasul, dar doar dupa ce mi-ar fi aruncat privirea aia, care spune raspicat “pe asta de unde ai mai scos-o?!”. Dar stiam oricum ca nu-i acasa, ca munca ii taie mult din “timpu-n doi”.
 Pentru ca in lumea “oamenilor mari” timpul se scurge altfel. Intre cinci drumuri la sala, la munca si acasa abia mai gasim timp sa ne intrebam “cum ti-a fost ziua?”.
Plimbarile prin parc, saruturile nepasatoare in vazul lumii nu-si mai au locul. Apartin unor vremuri demult apuse, alea  de liceu, cand totul era “roz si pufos”.
Astazi, prioritatile par a fi altele, iar “bucura-te de lucrurile simple” nu pare a fi printre ele.
Timpul pe care suntem dispusi sa-l acordam noua si celuilat este tot mai limitat. Putinul cu care ajungem sa ne multumim este infiorator. Visam la povesti complete ca-n liceu, dar ne multumim cu flash-uri. Pentru ca in ziua de azi, mancarea a devenit fast food, iar relatiile s-au transformat in speed daiting.
Timpul parca nu mai are rabdare cu noi sau poate noi ne incapatanam sa alergam prin el.
Imi par de prea multe ori prea grabita sau prea inceata fata de viteza cu care trec si se petrec toate in jurul meu.
Mi-ar placea si mie sa ma sarut cu iubitul in mijlocul strazii fara sa-mi pese.
 As vrea sa simt ca timpul e din nou de partea mea, iar  momentele in care sta in loc sunt tot mai numeroase.
Mi-ar placea ca gandurile si sentimentele sa-mi ramana la fel de luminoase si de neclintit ca-n vremurile cand eram aidoma tinerilor din statie de la Cismigiu.
Mi-ar placea sa pot spune “avem timp pentru toate”. Dar nu avem sau nu vrem sa avem….e mai usor sa spunem “sunt busy rau”….pana intr-o zi cand unul va spune “acum am timp”, iar celalalt va raspunde “imi pare rau, timpul meu a expirat.

Restul e tacere

Standard

sadness_03Azi am chef sa scriu. Sufletul insa vrea sa taca. Sa tac. Sa ascult cuvantul inimii.

Inima insa mi-e amutita. Cauta si nu gaseste. Ar spune, dar nu stie ce.

Raspunsuri ar fi multe, niciu unul insa nu e potrivit.

Balanta se inclina haotic. Echilibrul se pierde in negura gandurilor.

Armonia e un concept tot mai indepartat.

Sfatuitorul meu cel mai de pret a fost intotdeauna inima.

Glasul ei nu s-a inselat niciodata. Vorbele-i nu s-au epuizat vreodata. Azi insa poate doar sa taca.

Tacerea e intotdeauna alarmanta. Dureri. Iubiri.Nemultumiri. Confunzii. Dubii.

Pe toate le ascunde. Raspunsuri? Reactii? Decizii? Cum sa le iei cand totu-n jur e doar tacere?

Unde te duci cand nu stii incotro s-o iei? Cum descalcesti toate ce s-au innodat in tine?

Unde te ascunzi cand vrei sa fugi de tine?

Eterna si fascinanta …..femeie

Standard

strongFemeilor le place sa se bata cu pumnu’n piept cat sunt de puternice. Le place sa vorbeasca despre “sacrificiile” pe care le fac in numele iubirii, despre cat de “independente” sunt si cat pot duce atunci cand simt ca merita.

Sunt o prezenta discreta, de multe ori trec neobservata, de aceea poate, la urechi imi ajung multe povesti- confesiuni ce mi-au fost facute sau franturi de experiente auzite in trecere, intre doua femei p care le cunosc si care discuta fara sa bage de seama ca sunt si eu acolo.
Protagonistele povestilor sunt de toate felurile. Femei tinere sau trecute de prima tinerete, frumoase sau mai putin frumoase, cu un trup perfect sau cu mici imperfectiuni. Tinere vesele, exuberante sau care stau in banca lor, cu experiente de viata dintre cele mai diferite. Toate insa, au ceva in comun. Sunt nefericite, prinse in relatii care mai de care mai complicate, dar pentru care lupta pana la ultima suflare.

Toate povestesc cu patos despre cat de greu le este, despre cate au de tras, cu ce situatii neplacute se confrunta si cum incearca sa o scoata la capat. Toate se regasesc in piese depresive, de dor si jale si absolut toate, in discuti,i flutura cu nesat “puterea” pe care le-o da dragostea lor profunda si spiritul de sacrificiu de care se agata, convinse fiind ca in cele din urma toate eforturile le vor fi rasplatite.

Se spune ca puterea dragostei este imensa si ca femeia, prin definitie, este o fiinta puternica, capabila sa infrunte multe. Asa ziceau si ele. Asa am zis si eu cand m-am aflat in vreuna dintre situatiile descrise anterior. Vine insa o zi, in care intr-un moment de luciditate sau de realism maxim incepi sa privesti lucrurile din alta prespectiva. Si atunci nu pot sa nu ma intreb- in astfel de situatii, unde se termina puterea puterii si cand este inlocuita cu slabiciunea? Cate din toate lucrurile de care ne agatam ca sa putem merge mai departe sunt adevarate si cate sunt minciuni?

Noi femeile tindem sa ne amagim frecvent. Sa ne mintim zicand ca pana la urma o sa fie bine, ca de fapt el tine la noi dar nu vrea sa arate sau ii e frica sa se implice, ca in cele din urma o sa se dea pe brazda sau cine stie ce alta tarapanie pe care o nascocim atunci, pentru a ne justifica slabiciunile.

Lipim de mii de ori bucatile de suflet pe care in “lupta” noastra le faramam. Ne obisnuim cu cearcanele facute din nopti si nopti de planset si nesomn, uitam sa mai zambim si inlocuim expresia vesela pe care o aveam odata, cu un chip vesnic incruntat, nemultumit si sictirit.

Tragem de noi pana la epuizare si totul pentru ca, nu-I asa, suntem puternice si, se stie ca uneori, “cea mai mare putere sta in capacitatea de a ramane in locul din care cel mai simplu ar fi sa pleci”.  Recunosc, de cateva ori am zis si eu la fel.

Ma intreb insa,  daca totusi, uneori adevarata “putere” nu inseamna ca atunci  cand se cere, sa gasim taria sa spunem “Asa nu. Nu-mi face bine si nu e corect. Te iubesc, dar am sa plec”.

Sunt femeie si totusi nu inteleg un aspect. De ce uneori, induram atatea “in numele iubirii?” De ce alegem sa plecam cand deja e prea tarziu, cand nivelul de anduranta a atins cote maxime? De ce nu putem renunta inainte de a ne transforma intr-un morman de emotii negative, in care bucuria nu se mai gaseste nici daca dai cu tunul? De ce pierdem atata timp in relatii toxice, care in cele din urma ne fac sa exclamam “Bai, da’ proasta am fost! Am pierdut atata timp, mi-am mancat atatia nervi si pentru ce?”

Scurt pe doi

Standard

Zilnic ne trezim dimineata, bem o cafea, tragem o haina pe noi si in cele din urma iesim in lume. Plecam de acasa insa nu inainte de a ne asigura ca avem la noi aliatul cel mai de pret: masca. Fata pentru serviciu, cea pentru vecinul enervant de la etajul doi sau masca pentru oamenii cu care, vrei nu vrei, interactionezi zilnic.

Toti au asteptari, trag de tine intr-o parte si-n-alta, sunt priceputi, au senzatia ca te cunosc mai bine decat tine iar tu, incerci sa-i multumesti pe toti, reinventandu-te in fiecare clipa.

In fata sefului scoti din desaga zambetul cuminte si atitudinea supusa. La o tigara cu colegii te scuturi de decenta, razi, vorbesti, te prinzi in hora glumelor cu talc, portarului ii zambesti si il saluti politicos, iar pe strada adopti o mina serioasa nevrand sa iesi in evidenta.

Muncesti, te duci la sala, iesi in oras, iti petreci seara vorbind cu n necunoscuti si intr-un final, te intorci acasa. Respiri adanc, te uiti in jur si te intrebi: cine sunt azi? Cine am fost ieri? Cum sunt de fapt? Cat mai sunt eu si cat sunt perceptia celorlalti? Te cauti incercand sa te gasesti.  In drumul catre tine te pierzi si nu stii incotro sa mergi. Te aduni, il suni, te imbraci si pleci la el. In linistea rasuflarii voastre toata gandurile-ti capata contur. Zambesti, il iei in brate si ii spui “cu tine sunt intotdeauna eu. La pieptul tau ma regasesc de cate ori ma pierd ”.