Category Archives: Revolte si dileme

We lie best when we lie to ourselves

Standard

Atunci cand ne dorim foarte mult ca o relatie sa functioneze, atunci cand ne-am saturat de singuratate si credem ca am gasit pe cineva care ne poate scapa de ea, ajungem inevitabil sa ne mintim singuri. Sa ne spunem ca putem avea o relatie bazata pe motive rationale: “e un om bun, e de incredere, ma iubeste”.

Ca dragostea si pasiunea nu sunt totul intr-o legatura, ca putem sta cu cineva chiar daca nu ne potrivim in pat, chiar daca in cele mai intime momente nu simtim nimic, iar tot ce ne trece prin cap este “la dracu’ nu mai termina odata!”

De departe insa, cele mai multe minciuni ni le spunem atunci cand iubim sau cand credem ca ne-am indragostit. Atunci suntem atat de orbiti si entuziasmati de ceea ce ni se intampla incat ajungem sa ne auto-convingem de imposibilul: ca in numele dragostei, putem infrunta orice obastacol, ca daca tragem cu dintii suficient de mult si de tare de o relatie, in cele din urma ea va functiona.

Ajungem sa ne simtim conectati si legati de o persoana care poate nu simte la fel si care, atunci cand ii marturisim ce simtim, se intreaba in sinea ei “cum te poti simti conectat cu o persoana care simte orice mai putin o conexiune cu tine. Pentru ca o conexiune sa existe nu trebuie ca ambii sa simta la fel?!”

Este momentul in care pot aparea cele mai jenante situatii. Acelea in care el isi intreaba partenera “cui apartii tu?”, iar ea spune “mie isami”, pentru ca stie cu siguranta ca nu este a lui, dar nu-i poate spune asta ca sa nu-l raneasca. Momentul in care ea spune “te iubesc”, iar el tace sau balmajeste un “si eu” atat de lipsit de convingere, incat nici macar ea, oricat de indragostita ar fi, nu-l poate crede.

Este insa si momentul in care, privind totul cu detasare, incepi sa-ti pui tot soiul de intrebari.

Cum functioneaza mintea umana de ajungem in asemenea situatii? Care sunt mecanismele care ne fac sa ne punem valul pe ochi si sa vedem lucrurile altfel decat sunt ele? De ce? De ce, mai devreme sau mai tarziu, orice om ajunge sa se minta singur? De ce preferam o atare varianta in loc sa privim realitatea verde in fata, sa luam o decizie si sa ne tinem de ea?

Parca e mai simplu sa ne mintim sau chiar sa ne risipim in relatii care “ne-au ramas mici”, in loc sa culegem roadele experientelor traite si sa mergem mai departe, spre alte orizonturi, mai senine poate.

 

Advertisements

I know that you don’t know

Standard

1422302477Prea des avem senzatia ca daca am vazut reactiile unui om intr-o perioada a vietii sale, il stim intru-totul. Spunem cu prea multa usurinta “asta nu ti se potriveste”, “tu nu esti asa”, “te cunosc, nu te poti schimba”.

O zi nu e la fel ca alta, cerul de azi nu e acelasi maine. Si atunci cum ne putem inchipui ca un om ramane acelasi mereu? Ba mai mult, de ce i-am reprosa cuiva ca s-a schimbat?

Cu ce te ajuta pe tine, observatorul, sa spui pe un ton mustrator “tu n-ai fi procedat asa. Te-ai schimbat”.

Ei bine, si daca un om se schimba ce?

Daca cineva alege sa fie altfel, cu siguranta are motive sa o faca.

Sau poate lucrurile stau altfel. Poate acea parte pe care tu, observatorule, o vezi abia acum, a fost mereu acolo, in faptura aia pe care tu credeai ca o stii atat de bine.

De altfel, cand poti spune ca stii cu adevarat un om? Ce-ti da dreptul sa afirmi sus si tare ca tu stii, tu cunosti?

Nu ne cunoastem bine nici pe noi insine, si atunci, cum putem crede ca stim totul despre altii?

Pierdut identitate. Caut busola

Standard

indexVarsta nu m-a speriat niciodata si nu mi-a creat probleme.

La 18 ani, cand lumea imi spunea ca de acum sunt „mare”, zambeam si raspundeam ca tot copil ma simt.

La 25 de ani, cand oamenii imi vorbeau de panica si „batranetea” „sfertului de secol”, ii priveam amuzata si le ziceam ca 25 e acelasi drac cu 24.

Mental m-am simtit la fel la orice varsta. Fizic, indiferent de numarul cifrelor schimbate, m-am oprit undeva pe la 18-20 de ani.

Am pasit cu gratie printre sabloanele si etichetarile create de societate si am facut slalom printre fricile care au pus stapanire pe altii.

De trei zile am 30 de ani si parca m-am scurtcircuitat.

Asemeni unui sistem de operare vechi, pe care instalezi programe noi, totul imi da cu virgula.

Parca eu nu ma mai potrivesc cu mine.

M-am pierdut pe drumul dintre ieri si azi si acum in jur e nemiscare.

Linistea gandurilor imi este perturbata de mormanul de intrebari rasarite de nu stiu unde.

Viteza lor ma oboseste si parca ma imbatraneste..chip de copil cu suflet de om mare, care priveste-n jur si nu se regaseste.

Cu ce sa incep? De unde sa ma adun? Ce sa pastrez, ce sa arunc? Ce sunt si ce-am uitat sa fiu? Unde ma caut ca sa ma gasesc?

In mine totul e furtuna. In preajma mea e doar tacere…

Eternal sunshine of the spotless mind

Standard

9846025-see-no-evil-hear-no-evil-speak-no-evil-close-up-portraitUn prieten bun mi-a zis candva: “inainte de a pune o intrebare, gandeste-te daca vrei intr-adevar sa afli un raspuns”.

I-am raspuns tantos: “din moment ce intreb, inseamna ca-mi asum si raspunul pe care urmeaza sa-l primesc.

“Si daca raspunsul n-o sa-ti placa?”, a continuat el. “Prefer adevarul oricat de dureros ar fi!”, am replicat apasat si sigura pe mine. A tacut. Si-a dat seama ca nu are cu cine sa se inteleaga. In plus, stia ca va veni ziua cand spusele mi se vor sparge zgomotos in cap si-atunci abia, o sa inteleg.

Intr-o buna zi, am inteles. Oricat de pregatit te consideri a fi, uneori un raspuns sincer nu face altceva decat sa inrautateasca lucrurile. Atunci cand vrei cu tot dinadinsul sa-ti confirmi o banuiala, traiesti cu senzatia ca transformarea in certitudine o sa te faca sa te simti mai bine. Ai impresia ca este mai rau sa fi luata de proasta si mintita decat sa ti se spuna adevarul verde-n fata.

Odata primita confirmarea, insa, constati ca niciun un raspuns sincer, dar greu de dus nu este foarte confortabil.

Sa rupi orice legatura nu-ti vine, sa-ti balacaresti “suspectul” pentru sinceritate este exclus. Daca mintea, ai fi zis ca e un nenorocit, care dupa ce ca o comite, iti mai insulta si inteligenta, jurandu-se ca nu fura. Daca e sincer, iar nu e bine. In ochii tai se transforma intr-un insensibil care nu da doi bani pe sentimentele tale si nu are nicio jena sa ti le raneasca.

Si atunci? Cum o scoti la capat? Cum sa-I scoti ochii pentru ceva ce tu te-ai incapatanat sa afli, cand ti s-a spus doar ca nu are importanta? Cum sa-I reprosezi sinceritatea pe care tu insati i-ai cerut-o? Dar mai ales, cum sa continui sa-l privesti cu aceeasi ochi?

Uneori, din dorinta de a “sti”, de a obtine confirmari pentru a-ti elogia “instinctul de fata mare, care nu te-nseala” risti sa “omori” sentimente care-ti tineau de cald, povesti pe care n-ai fi vrut sa le-ntinezi. Te pui in situatia ingrata de-a rupe legaturi pe care n-ai vrea sa le frangi, de a privi cu ochi rai relatii care altfel, ar fi functionat perfect.

Si atunci ma-ntreb, oare uneori nu e mai bine sa te comporti aidoma unui strut? Sa-ti iei banuielile si dorinta de certitudini si sa le-ndesi in c..osul de gunoi? Sa-ti vezi mai departe de fericirea ta, fie ea si iluzorie? Oare nu este de preferat o asemenea varianta in fata uneia in care te trezesti neputincios?

Cu ce te ajuta un adevar neplacut, daca ulterior stii ca nu vei putea face nimic- sau cel putin, nimic din ceea ce ar trebui facut? Si-atunci, constient fiind de situatia ta, nu mai bine taci din capul locului?

Atunci cand in adancul sufletului stim care ne sunt adevaratele sentimente si cum se prezinta lucrurile dincolo de imaginea pe care o afisam, este mai bine ca, inainte de a pune o intrebare incomoda, sa tragem aer in piept si sa ne amintim ca uneori, “ignorance is bliss.”

(N-)avem timp pentru toate

Standard
your time is now

Azi am vazut doi oameni fericiti. Erau tineri si se iubeau, sau cel putin asa parea. Stateau imbratisati in statie la Cismigiu si se sarutau cu foc. Ochi inchisi, sentimente pure. Erau frumosi, ascunsi in universul lor impartit la doi. Timpul parea sa fie de partea lor, iar orice altceva nu mai conta.
 Privindu-i, m-am intrebat daca eu as mai putea face asa..raspunsul..tacere. Mi-am dat seama atunci ca, astazi, timpul si pasiunea mea se masoara altfel. Ca a trecut prea multa vreme de cand faceam si eu asa si imi placea.
As fi vrut atunci sa-mi surprind iubitul cu o vizita neanuntata si o invitatie in parc…si ce surpriza ar fi avut…probabil l-ar fi busit rasul, dar doar dupa ce mi-ar fi aruncat privirea aia, care spune raspicat “pe asta de unde ai mai scos-o?!”. Dar stiam oricum ca nu-i acasa, ca munca ii taie mult din “timpu-n doi”.
 Pentru ca in lumea “oamenilor mari” timpul se scurge altfel. Intre cinci drumuri la sala, la munca si acasa abia mai gasim timp sa ne intrebam “cum ti-a fost ziua?”.
Plimbarile prin parc, saruturile nepasatoare in vazul lumii nu-si mai au locul. Apartin unor vremuri demult apuse, alea  de liceu, cand totul era “roz si pufos”.
Astazi, prioritatile par a fi altele, iar “bucura-te de lucrurile simple” nu pare a fi printre ele.
Timpul pe care suntem dispusi sa-l acordam noua si celuilat este tot mai limitat. Putinul cu care ajungem sa ne multumim este infiorator. Visam la povesti complete ca-n liceu, dar ne multumim cu flash-uri. Pentru ca in ziua de azi, mancarea a devenit fast food, iar relatiile s-au transformat in speed daiting.
Timpul parca nu mai are rabdare cu noi sau poate noi ne incapatanam sa alergam prin el.
Imi par de prea multe ori prea grabita sau prea inceata fata de viteza cu care trec si se petrec toate in jurul meu.
Mi-ar placea si mie sa ma sarut cu iubitul in mijlocul strazii fara sa-mi pese.
 As vrea sa simt ca timpul e din nou de partea mea, iar  momentele in care sta in loc sunt tot mai numeroase.
Mi-ar placea ca gandurile si sentimentele sa-mi ramana la fel de luminoase si de neclintit ca-n vremurile cand eram aidoma tinerilor din statie de la Cismigiu.
Mi-ar placea sa pot spune “avem timp pentru toate”. Dar nu avem sau nu vrem sa avem….e mai usor sa spunem “sunt busy rau”….pana intr-o zi cand unul va spune “acum am timp”, iar celalalt va raspunde “imi pare rau, timpul meu a expirat.