Femeilor le place sa se bata cu pumnu’n piept cat sunt de puternice. Le place sa vorbeasca despre “sacrificiile” pe care le fac in numele iubirii, despre cat de “independente” sunt si cat pot duce atunci cand simt ca merita.
Sunt o prezenta discreta, de multe ori trec neobservata, de aceea poate, la urechi imi ajung multe povesti- confesiuni ce mi-au fost facute sau franturi de experiente auzite in trecere, intre doua femei p care le cunosc si care discuta fara sa bage de seama ca sunt si eu acolo.
Protagonistele povestilor sunt de toate felurile. Femei tinere sau trecute de prima tinerete, frumoase sau mai putin frumoase, cu un trup perfect sau cu mici imperfectiuni. Tinere vesele, exuberante sau care stau in banca lor, cu experiente de viata dintre cele mai diferite. Toate insa, au ceva in comun. Sunt nefericite, prinse in relatii care mai de care mai complicate, dar pentru care lupta pana la ultima suflare.
Toate povestesc cu patos despre cat de greu le este, despre cate au de tras, cu ce situatii neplacute se confrunta si cum incearca sa o scoata la capat. Toate se regasesc in piese depresive, de dor si jale si absolut toate, in discuti,i flutura cu nesat “puterea” pe care le-o da dragostea lor profunda si spiritul de sacrificiu de care se agata, convinse fiind ca in cele din urma toate eforturile le vor fi rasplatite.
Se spune ca puterea dragostei este imensa si ca femeia, prin definitie, este o fiinta puternica, capabila sa infrunte multe. Asa ziceau si ele. Asa am zis si eu cand m-am aflat in vreuna dintre situatiile descrise anterior. Vine insa o zi, in care intr-un moment de luciditate sau de realism maxim incepi sa privesti lucrurile din alta prespectiva. Si atunci nu pot sa nu ma intreb- in astfel de situatii, unde se termina puterea puterii si cand este inlocuita cu slabiciunea? Cate din toate lucrurile de care ne agatam ca sa putem merge mai departe sunt adevarate si cate sunt minciuni?
Noi femeile tindem sa ne amagim frecvent. Sa ne mintim zicand ca pana la urma o sa fie bine, ca de fapt el tine la noi dar nu vrea sa arate sau ii e frica sa se implice, ca in cele din urma o sa se dea pe brazda sau cine stie ce alta tarapanie pe care o nascocim atunci, pentru a ne justifica slabiciunile.
Lipim de mii de ori bucatile de suflet pe care in “lupta” noastra le faramam. Ne obisnuim cu cearcanele facute din nopti si nopti de planset si nesomn, uitam sa mai zambim si inlocuim expresia vesela pe care o aveam odata, cu un chip vesnic incruntat, nemultumit si sictirit.
Tragem de noi pana la epuizare si totul pentru ca, nu-I asa, suntem puternice si, se stie ca uneori, “cea mai mare putere sta in capacitatea de a ramane in locul din care cel mai simplu ar fi sa pleci”. Recunosc, de cateva ori am zis si eu la fel.
Ma intreb insa, daca totusi, uneori adevarata “putere” nu inseamna ca atunci cand se cere, sa gasim taria sa spunem “Asa nu. Nu-mi face bine si nu e corect. Te iubesc, dar am sa plec”.
Sunt femeie si totusi nu inteleg un aspect. De ce uneori, induram atatea “in numele iubirii?” De ce alegem sa plecam cand deja e prea tarziu, cand nivelul de anduranta a atins cote maxime? De ce nu putem renunta inainte de a ne transforma intr-un morman de emotii negative, in care bucuria nu se mai gaseste nici daca dai cu tunul? De ce pierdem atata timp in relatii toxice, care in cele din urma ne fac sa exclamam “Bai, da’ proasta am fost! Am pierdut atata timp, mi-am mancat atatia nervi si pentru ce?”
Zilnic ne trezim dimineata, bem o cafea, tragem o haina pe noi si in cele din urma iesim in lume. Plecam de acasa insa nu inainte de a ne asigura ca avem la noi aliatul cel mai de pret: masca. Fata pentru serviciu, cea pentru vecinul enervant de la etajul doi sau masca pentru oamenii cu care, vrei nu vrei, interactionezi zilnic.
Toti au asteptari, trag de tine intr-o parte si-n-alta, sunt priceputi, au senzatia ca te cunosc mai bine decat tine iar tu, incerci sa-i multumesti pe toti, reinventandu-te in fiecare clipa.
In fata sefului scoti din desaga zambetul cuminte si atitudinea supusa. La o tigara cu colegii te scuturi de decenta, razi, vorbesti, te prinzi in hora glumelor cu talc, portarului ii zambesti si il saluti politicos, iar pe strada adopti o mina serioasa nevrand sa iesi in evidenta.
Muncesti, te duci la sala, iesi in oras, iti petreci seara vorbind cu n necunoscuti si intr-un final, te intorci acasa. Respiri adanc, te uiti in jur si te intrebi: cine sunt azi? Cine am fost ieri? Cum sunt de fapt? Cat mai sunt eu si cat sunt perceptia celorlalti? Te cauti incercand sa te gasesti. In drumul catre tine te pierzi si nu stii incotro sa mergi. Te aduni, il suni, te imbraci si pleci la el. In linistea rasuflarii voastre toata gandurile-ti capata contur. Zambesti, il iei in brate si ii spui “cu tine sunt intotdeauna eu. La pieptul tau ma regasesc de cate ori ma pierd ”.
De ce spun asta? Cati artisti adevarati au crapat anul trecut? Cati au murit ca niste caini in mizerie? Mai stie cineva? Nu cred. Hai sa va intreb altfel. Pe cati artisti de calibru urias am lins in cur dupa moarte? Va spun eu: pe toti. Au zacut ca niste caini in spital si nu i-a bagat nimeni in seama insa, dupa ce au murit, ne’am adus aminte de ei. Atunci era „inca un artist pe care Dumnezeu l’a luat in cer sa’si faca echipa acolo”. Cu ingerii. Nu? Nu asta e fraza favorita? Va spun eu, asta e. Aveam si clipulete cu muzica trista la tv, aveam pe Facebook statusuri puse de toti muistii pe care’i durea de altfel in cur dar na, dadea bine sa se ralieze ideii de suferinta. In fond si pana la urma: ce s’a intamplat? A mai crapat un artist, nu? HAI, MA, SA…
Viata te pune in situatii dintre cele mai diferite.
Lectiile care trebuie invatate sunt de multe ori dureroase, iar parcurgerea lor te poate duce la limita disperarii.
Situatiile delicate cu care ajungi sa te confrunti iti pot rasturna convingerile si principiile dupa care te-ai ghidat o viata intreaga.
Lucrurile pe care, dintr-un motiv sau altul, alegi sa le accepti sau sa le faci te uimesc, isi lasa amprenta asupra ta si, inevitabil, in cele din urma, iti starnesc o serie de intrebari.
“Cum am ajuns aici?”, “De ce simt asta acum?” , “Ce fac mai departe?”, “Unde gresec?”, “Ce pot schimba?” , “Ce am invatat din asta?”, “Cum de nu mi-am dat seama spre ce ma indrept ?”.
Intrebarile pot fi de multe feluri. Deseori, cele mai comune sunt “De ce mi se intampla tocmai mie?”, “Cum si in cat timp o sa trec peste asta?”
Timpul este un lucru ciudat. Se dilata cand vrei sa treaca mai repede si se contracta cand iti doresti ca un moment, o senzatie sa dureze o vesnicie.
Poate sa-ti fie cel mai strasnic aliat sau cel mai crancen dusman.
“Da-I timpului timp”, spunea o vorba auzita demult. “Timpul le vindeca pe toate”, “Lasa, e timp”, “Toate se vor rezolva la momentul potrivit”, auzeam de la cate o voce consolatoare, ori de cate ori ceva nu iesea asa cum imi doream.
De cele mai multe ori insa, timpul nu le vindeca pe toate, iar ocaziile pierdute nu se mai intorc.
Ranile inchise le purtam cu noi sub forma unor cicatrici care ne modeleaza viata si personalitatea.
Vorbele nespuse atarna ca pietrele de moara, ne impiedica sa ne gasim linistea sau sa mergem mai departe.
“Momentul potrivit” impins dincolo de ziua de astazi poate fi uneori tardiv.
Un “te iubesc” spus prea tarziu poate sa nu mai insemne nimic.
Ziua in care te decizi sa ierti, sa acorzi o sansa sau sa iti ceri iertare poate fi cea in care celalalt decide sa nu mai asculte, satul sa astepte momentul potrivit.
Calea catre gasirea “momentului potrivit” poate fi de-a dreptul inselatoare si chiar periculoasa.
Indarjirea de care dai dovada pe drumul tau se poate intoarce impotriva ta.
Situatiile pretabile “momentului potrivit” sunt greu de identificat.
Am convingerea ca toate se intampla “la momentul potrivit”. Oamenii de care ai nevoie apar in viata ta cand te astepti mai putin. Lectiile care trebuie invatate vor fi invatate oricum. Informatiile care-ti sunt destinate vor ajunge la tine in cele din urma.
E crezul meu si ma voi raporta la el mereu. Niciodata insa nu ma voi folosi de el pentru a amana lucruri, situatii, care pot fi rezolvate azi.
Niciodata nu o sa evit o discutie spunand ca nu este momentul potrivit, cand de fapt sunt constienta ca momentul este la fel de potrivit ca oricare altul, dar ma tem de ce ar putea urma sau nu am chef de ea.
Niciodata nu o sa vorbesc maine despre ceea ce simt azi, pe motiv ca este timp.
Azi am chef sa scriu. Sufletul insa vrea sa taca. Sa tac. Sa ascult cuvantul inimii.
Lumea mea 