Eternal sunshine of the spotless mind

Standard

9846025-see-no-evil-hear-no-evil-speak-no-evil-close-up-portraitUn prieten bun mi-a zis candva: “inainte de a pune o intrebare, gandeste-te daca vrei intr-adevar sa afli un raspuns”.

I-am raspuns tantos: “din moment ce intreb, inseamna ca-mi asum si raspunul pe care urmeaza sa-l primesc.

“Si daca raspunsul n-o sa-ti placa?”, a continuat el. “Prefer adevarul oricat de dureros ar fi!”, am replicat apasat si sigura pe mine. A tacut. Si-a dat seama ca nu are cu cine sa se inteleaga. In plus, stia ca va veni ziua cand spusele mi se vor sparge zgomotos in cap si-atunci abia, o sa inteleg.

Intr-o buna zi, am inteles. Oricat de pregatit te consideri a fi, uneori un raspuns sincer nu face altceva decat sa inrautateasca lucrurile. Atunci cand vrei cu tot dinadinsul sa-ti confirmi o banuiala, traiesti cu senzatia ca transformarea in certitudine o sa te faca sa te simti mai bine. Ai impresia ca este mai rau sa fi luata de proasta si mintita decat sa ti se spuna adevarul verde-n fata.

Odata primita confirmarea, insa, constati ca niciun un raspuns sincer, dar greu de dus nu este foarte confortabil.

Sa rupi orice legatura nu-ti vine, sa-ti balacaresti “suspectul” pentru sinceritate este exclus. Daca mintea, ai fi zis ca e un nenorocit, care dupa ce ca o comite, iti mai insulta si inteligenta, jurandu-se ca nu fura. Daca e sincer, iar nu e bine. In ochii tai se transforma intr-un insensibil care nu da doi bani pe sentimentele tale si nu are nicio jena sa ti le raneasca.

Si atunci? Cum o scoti la capat? Cum sa-I scoti ochii pentru ceva ce tu te-ai incapatanat sa afli, cand ti s-a spus doar ca nu are importanta? Cum sa-I reprosezi sinceritatea pe care tu insati i-ai cerut-o? Dar mai ales, cum sa continui sa-l privesti cu aceeasi ochi?

Uneori, din dorinta de a “sti”, de a obtine confirmari pentru a-ti elogia “instinctul de fata mare, care nu te-nseala” risti sa “omori” sentimente care-ti tineau de cald, povesti pe care n-ai fi vrut sa le-ntinezi. Te pui in situatia ingrata de-a rupe legaturi pe care n-ai vrea sa le frangi, de a privi cu ochi rai relatii care altfel, ar fi functionat perfect.

Si atunci ma-ntreb, oare uneori nu e mai bine sa te comporti aidoma unui strut? Sa-ti iei banuielile si dorinta de certitudini si sa le-ndesi in c..osul de gunoi? Sa-ti vezi mai departe de fericirea ta, fie ea si iluzorie? Oare nu este de preferat o asemenea varianta in fata uneia in care te trezesti neputincios?

Cu ce te ajuta un adevar neplacut, daca ulterior stii ca nu vei putea face nimic- sau cel putin, nimic din ceea ce ar trebui facut? Si-atunci, constient fiind de situatia ta, nu mai bine taci din capul locului?

Atunci cand in adancul sufletului stim care ne sunt adevaratele sentimente si cum se prezinta lucrurile dincolo de imaginea pe care o afisam, este mai bine ca, inainte de a pune o intrebare incomoda, sa tragem aer in piept si sa ne amintim ca uneori, “ignorance is bliss.”

(N-)avem timp pentru toate

Standard
your time is now

Azi am vazut doi oameni fericiti. Erau tineri si se iubeau, sau cel putin asa parea. Stateau imbratisati in statie la Cismigiu si se sarutau cu foc. Ochi inchisi, sentimente pure. Erau frumosi, ascunsi in universul lor impartit la doi. Timpul parea sa fie de partea lor, iar orice altceva nu mai conta.
 Privindu-i, m-am intrebat daca eu as mai putea face asa..raspunsul..tacere. Mi-am dat seama atunci ca, astazi, timpul si pasiunea mea se masoara altfel. Ca a trecut prea multa vreme de cand faceam si eu asa si imi placea.
As fi vrut atunci sa-mi surprind iubitul cu o vizita neanuntata si o invitatie in parc…si ce surpriza ar fi avut…probabil l-ar fi busit rasul, dar doar dupa ce mi-ar fi aruncat privirea aia, care spune raspicat “pe asta de unde ai mai scos-o?!”. Dar stiam oricum ca nu-i acasa, ca munca ii taie mult din “timpu-n doi”.
 Pentru ca in lumea “oamenilor mari” timpul se scurge altfel. Intre cinci drumuri la sala, la munca si acasa abia mai gasim timp sa ne intrebam “cum ti-a fost ziua?”.
Plimbarile prin parc, saruturile nepasatoare in vazul lumii nu-si mai au locul. Apartin unor vremuri demult apuse, alea  de liceu, cand totul era “roz si pufos”.
Astazi, prioritatile par a fi altele, iar “bucura-te de lucrurile simple” nu pare a fi printre ele.
Timpul pe care suntem dispusi sa-l acordam noua si celuilat este tot mai limitat. Putinul cu care ajungem sa ne multumim este infiorator. Visam la povesti complete ca-n liceu, dar ne multumim cu flash-uri. Pentru ca in ziua de azi, mancarea a devenit fast food, iar relatiile s-au transformat in speed daiting.
Timpul parca nu mai are rabdare cu noi sau poate noi ne incapatanam sa alergam prin el.
Imi par de prea multe ori prea grabita sau prea inceata fata de viteza cu care trec si se petrec toate in jurul meu.
Mi-ar placea si mie sa ma sarut cu iubitul in mijlocul strazii fara sa-mi pese.
 As vrea sa simt ca timpul e din nou de partea mea, iar  momentele in care sta in loc sunt tot mai numeroase.
Mi-ar placea ca gandurile si sentimentele sa-mi ramana la fel de luminoase si de neclintit ca-n vremurile cand eram aidoma tinerilor din statie de la Cismigiu.
Mi-ar placea sa pot spune “avem timp pentru toate”. Dar nu avem sau nu vrem sa avem….e mai usor sa spunem “sunt busy rau”….pana intr-o zi cand unul va spune “acum am timp”, iar celalalt va raspunde “imi pare rau, timpul meu a expirat.

Return to innocence

Standard

mother-daughter-balancingO vorba din stramosi spune “cine nu are batrani, sa-si cumpere”. Eu as zice “cine nu are copii..sa faca sau sa interactioneaza cu ai altora”.

Noi, “oamenii mari”, ne ascundem, punem orice la indoiala, ne este teama sa exprimam sentimente, complicam lucruri simple. Copiii sunt alfel. Daca au ceva de zis, zic fara sa stea pe ganduri, daca te plac, ti-o spun direct, daca vor sa te imbratiseze, sa te pupe o fac…simplu, natural, fara probleme.

Cred ca viata noastra ar fi mult mai frumoasa daca macar din cand in cand, am fi si noi ca ei. Daca am face sau am spune diverse fara sa cantarim totul in amanunt, fara sa ne temem ca suntem “luati de prosti” sau “ne facem de ras”:, daca ne dezvaluim adevaratele sentimente.

Mereu am zis ca gesturile si vorbele simple, sincere, din inima, au un efect de o mie de ori mai puternic decat exprimarile pompoase sau faptele marete.

Nu credeam vreodata ca un “pe tine te iubesc”, spus de un prichindel de 5 ani si un “imi place foarte mult de tine”, auzit de la o gaza de aproape 9 ani ma pot impresiona intr-o asemenea masura. Orice alte declaratii, oricat de alambicate si epatante, nu m-ar fi putut da pe spate mai mult decat au facut-o aceste cuvinte simple, rostite din tot sufletul.

Sentimentul pe care ti-l provoaca incarcatura emotionala a unei imbratisari primite de la o fetita cunoscuta recent, care se bucura sincer cand te vede a doua oara, egaleaza – ba chiar depaseste cu mult- senzatii de care m-am lovit in 28 de ani de viata.

Ziua mi-a fost mai frumoasa datorita ei. Viata mi-a parut mai simpla in momentele petrecute in compania ei. Zambetul tamp, pe care inca il port, starea de bine, pe care inca o simt, sunt marturie in acest sens.

Oamenii mari ar trebui sa invete sa fie din nou copii – macar un pic, macar din cand in cand, macar in relatia de cuplu.

Ceva imi spune ca traiul in doi ar fi mai spornic daca, din cand in cand, ne-am re-juca frumos impreuna. Daca macar sentimentele si dorintele ni le-am exprima asemeni copiilor: simplu, spontan, fara grija aparentelor sau a zilei de maine….

Contradictii si absurd

Standard

largeCand esti indragostit, viata se transforma intr-un Montagne Russe.

Azi esti super mega fericit si exaltat pentru ca te-ai vazut cu “iubi” si totul a fost minunat, iar peste o saptamana, te-ai lua si te-ai ascunde sub cea mai solitara piatra pentru ca nu ti-a vorbit o zi si nu v-ati vazut doua.

Diminetile in care ajungi la birou rupta de somn si cu cearcane cat casa sunt extrem de usor acceptate si depasite atunci cand stii ca in noaptea precedenta ai dormit in bratele iubitului.

In orice alta zi ai fi ciufuta. Atunci zambesti. Zambesti si tu, zambesc si colegii. Pentru ca stiu. Privirea “aceea” te da mereu de gol.

Emotiile nu sunt niciodata mai greu de stapanit decat atunci cand urmeaza sa-I cunosti prietenii sau  parintii.

Niciodata nu-ti tremura picioarele mai tare si nu ti se taie respiratia mai des decat atunci cand vrei sa spui primul “te iubesc”.

Niciodata nu ai putea concepe mai multe scenarii dramatico-paranoice decat atunci cand ai senzatia ca te-a privit ciudat sau ai vazut pe profilul de Facebook un comentariu,o postare sau o poza care ar putea fi interpretate in o mie de feluri. Care, poate, nu inseamna mare lucru, dar care in mintea ta capata deja intelesuri catastrofale.

Nu cred ca exista minti in care ganduri gen “sigur si-a gasit pe altcineva”, “nu ma mai doreste” nu s-au amestecat cu cele ca“tine la mine”, “simt ca ma doreste”, “il iubesc”, il urasc“ – pana cand nu mai intelegi nimic din ce se intampla cu tine, cu el, cu voi, cu relatia in sine.

La certuri nici nu ma mai gandesc. De cate ori, dupa o discutie mai aprinsa, nu ne promitem ca plecam, ca nu ii mai vorbim.

De cate ori ne dam rotunzi si ne tinem “tari”….fix doua zile. Dupa care redevenim  iubitori si blanzi, de parca cerul nostru a fost mereu senin.

Am spus-o si o repet “cel mai frumos sentiment e sa stii ca omul caruia iti vine sa-I crapi capul intr-un moment in care te-a scos din minti este acelasi cu cel in bratele caruia ai vrea sa te refugiezi tot in acel moment”.

Un om nu este niciodata mai viu decat atunci cand e indragostit. Nu se “usuca” mai rapid decat atunci cand simte ca nu e iubit. Cand vede ca relatia “perfecta” devine “defecta”.

Iubirea muta munti si seaca ape. Pe toate le face si le desface. Iarta mult si este rabdatoare. Ofera tot, cerand putin. E motorul care pune in miscare mecanisme gigantice. Pe unii ii inspaimanta. Altii o cauta o viata-ntreaga, iar cand o gasesc o minimalizeaza, reducand-o la absurd. O iau “de-a gata” pentru ca au senzatia ca li se cuvine. O “poarta” un timp, apoi o alunga sau o neglijeaza. O pierd si apoi isi plang de mila.

“- Omul e un tesut de contradictii si absurd.

– Si cand iubeste?

– Mai ales.”- Lorelai

Restul e tacere

Standard

sadness_03Azi am chef sa scriu. Sufletul insa vrea sa taca. Sa tac. Sa ascult cuvantul inimii.

Inima insa mi-e amutita. Cauta si nu gaseste. Ar spune, dar nu stie ce.

Raspunsuri ar fi multe, niciu unul insa nu e potrivit.

Balanta se inclina haotic. Echilibrul se pierde in negura gandurilor.

Armonia e un concept tot mai indepartat.

Sfatuitorul meu cel mai de pret a fost intotdeauna inima.

Glasul ei nu s-a inselat niciodata. Vorbele-i nu s-au epuizat vreodata. Azi insa poate doar sa taca.

Tacerea e intotdeauna alarmanta. Dureri. Iubiri.Nemultumiri. Confunzii. Dubii.

Pe toate le ascunde. Raspunsuri? Reactii? Decizii? Cum sa le iei cand totu-n jur e doar tacere?

Unde te duci cand nu stii incotro s-o iei? Cum descalcesti toate ce s-au innodat in tine?

Unde te ascunzi cand vrei sa fugi de tine?