Tag Archives: bucurie

(N-)avem timp pentru toate

Standard
your time is now

Azi am vazut doi oameni fericiti. Erau tineri si se iubeau, sau cel putin asa parea. Stateau imbratisati in statie la Cismigiu si se sarutau cu foc. Ochi inchisi, sentimente pure. Erau frumosi, ascunsi in universul lor impartit la doi. Timpul parea sa fie de partea lor, iar orice altceva nu mai conta.
 Privindu-i, m-am intrebat daca eu as mai putea face asa..raspunsul..tacere. Mi-am dat seama atunci ca, astazi, timpul si pasiunea mea se masoara altfel. Ca a trecut prea multa vreme de cand faceam si eu asa si imi placea.
As fi vrut atunci sa-mi surprind iubitul cu o vizita neanuntata si o invitatie in parc…si ce surpriza ar fi avut…probabil l-ar fi busit rasul, dar doar dupa ce mi-ar fi aruncat privirea aia, care spune raspicat “pe asta de unde ai mai scos-o?!”. Dar stiam oricum ca nu-i acasa, ca munca ii taie mult din “timpu-n doi”.
 Pentru ca in lumea “oamenilor mari” timpul se scurge altfel. Intre cinci drumuri la sala, la munca si acasa abia mai gasim timp sa ne intrebam “cum ti-a fost ziua?”.
Plimbarile prin parc, saruturile nepasatoare in vazul lumii nu-si mai au locul. Apartin unor vremuri demult apuse, alea  de liceu, cand totul era “roz si pufos”.
Astazi, prioritatile par a fi altele, iar “bucura-te de lucrurile simple” nu pare a fi printre ele.
Timpul pe care suntem dispusi sa-l acordam noua si celuilat este tot mai limitat. Putinul cu care ajungem sa ne multumim este infiorator. Visam la povesti complete ca-n liceu, dar ne multumim cu flash-uri. Pentru ca in ziua de azi, mancarea a devenit fast food, iar relatiile s-au transformat in speed daiting.
Timpul parca nu mai are rabdare cu noi sau poate noi ne incapatanam sa alergam prin el.
Imi par de prea multe ori prea grabita sau prea inceata fata de viteza cu care trec si se petrec toate in jurul meu.
Mi-ar placea si mie sa ma sarut cu iubitul in mijlocul strazii fara sa-mi pese.
 As vrea sa simt ca timpul e din nou de partea mea, iar  momentele in care sta in loc sunt tot mai numeroase.
Mi-ar placea ca gandurile si sentimentele sa-mi ramana la fel de luminoase si de neclintit ca-n vremurile cand eram aidoma tinerilor din statie de la Cismigiu.
Mi-ar placea sa pot spune “avem timp pentru toate”. Dar nu avem sau nu vrem sa avem….e mai usor sa spunem “sunt busy rau”….pana intr-o zi cand unul va spune “acum am timp”, iar celalalt va raspunde “imi pare rau, timpul meu a expirat.
Advertisements

Return to innocence

Standard

mother-daughter-balancingO vorba din stramosi spune “cine nu are batrani, sa-si cumpere”. Eu as zice “cine nu are copii..sa faca sau sa interactioneaza cu ai altora”.

Noi, “oamenii mari”, ne ascundem, punem orice la indoiala, ne este teama sa exprimam sentimente, complicam lucruri simple. Copiii sunt alfel. Daca au ceva de zis, zic fara sa stea pe ganduri, daca te plac, ti-o spun direct, daca vor sa te imbratiseze, sa te pupe o fac…simplu, natural, fara probleme.

Cred ca viata noastra ar fi mult mai frumoasa daca macar din cand in cand, am fi si noi ca ei. Daca am face sau am spune diverse fara sa cantarim totul in amanunt, fara sa ne temem ca suntem “luati de prosti” sau “ne facem de ras”:, daca ne dezvaluim adevaratele sentimente.

Mereu am zis ca gesturile si vorbele simple, sincere, din inima, au un efect de o mie de ori mai puternic decat exprimarile pompoase sau faptele marete.

Nu credeam vreodata ca un “pe tine te iubesc”, spus de un prichindel de 5 ani si un “imi place foarte mult de tine”, auzit de la o gaza de aproape 9 ani ma pot impresiona intr-o asemenea masura. Orice alte declaratii, oricat de alambicate si epatante, nu m-ar fi putut da pe spate mai mult decat au facut-o aceste cuvinte simple, rostite din tot sufletul.

Sentimentul pe care ti-l provoaca incarcatura emotionala a unei imbratisari primite de la o fetita cunoscuta recent, care se bucura sincer cand te vede a doua oara, egaleaza – ba chiar depaseste cu mult- senzatii de care m-am lovit in 28 de ani de viata.

Ziua mi-a fost mai frumoasa datorita ei. Viata mi-a parut mai simpla in momentele petrecute in compania ei. Zambetul tamp, pe care inca il port, starea de bine, pe care inca o simt, sunt marturie in acest sens.

Oamenii mari ar trebui sa invete sa fie din nou copii – macar un pic, macar din cand in cand, macar in relatia de cuplu.

Ceva imi spune ca traiul in doi ar fi mai spornic daca, din cand in cand, ne-am re-juca frumos impreuna. Daca macar sentimentele si dorintele ni le-am exprima asemeni copiilor: simplu, spontan, fara grija aparentelor sau a zilei de maine….

Cronica unei renasteri anuntate

Standard

 wpid-03-relaxation.jpegNu stiu altii cum sunt, eu una insa, mereu am exprimat mai usor suferinta decat fericirea. Cuvintele mi se legau altfel cand trebuia sa exprim ceea ce ma doare. Se asterneau singure pe foaie, iar inspiratia curgea garla. Puteam exprima dintr-o bucata, in jumatate de pagina de text clar, zbuciumat sau calm, ceea ce urla in sufletul meu de prea mult timp ca sa imi mai aduc aminte. Mai repede as fi scris despre cum imi plange sufletul decat despre “Oda bucuriei” care rasuna in el.

De ce? Nu stiu! Poate pentru ca durerea trebuie exteriorizata pentru a se vindeca, in timp ce de fericire te bucuri in tacere pentru ca este prea frumoasa pentru a pune-o in cuvinte.  Sau poate pentru ca am trait atata timp in suferinta, incat am uitat cum se simte fericirea.

M-am obisnuit atat de mult cu durerea, incat atunci cand mi s-a oferit ocazia sa fiu “altfel” am vrut sa fug mancand pamantul. Eram convinsa ca un asememea sentiment nu este pentru mine si nu are cum sa dureze. Nu stiam ce sa fac cu el, iar de suferinta, dor si jale eram satula. Nu mai aveam resurse pentru ele. Si am fugit. Dar nu mai mult de 20 de metri. Apoi, in cap mi-au rasunat niste vorbe auzite demult “nu te poti pune contra curentului”. Si m-am intors.

M-am lasat in bataia vantului si am reinvatat sa fiu fragila, delicata si vulnerabila, fara sa-mi fie teama de toate care vor urma. Si-am inceput din nou sa zambesc. Mult, des, din toata inima si cu toata fata. Apoi ochii au inceput sa imi vorbeasca: mai vii si mai stralucitori decat au fost vreodata.

Din propia-mi fiinta s-a plamadit o alta noua, “cu genunchi moi si glezne fragile”. E la inceput de drum si pentru a creste are nevoie de multa rabdare, intelegere si afectiune.  Zilnic invata cate ceva. Se confrunta cu senzatii noi, adesea coplesitoare, pe care nu si le poate explica. Le traieste intens si se bucura de ele pana la ultima suflare.

Acea femeie, care se dezvolta sub ochii mei, poate spune acum, “sunt fericita!”.Nu stie insa, sa-si scrie bucuria. Poate doar sa o traiasca si sa o lase sa o duca acolo unde trebuie sa ajunga….

One moment in time

Standard

ieri aziMereu am fost omul care traieste “azi”. Astazi insa, imi zboara mintea la “ieri”.

Astazi, mi-as dori sa ma intorc la acel moment in care dupa o lunga fuga, am decis sa ma opresc si sa respir. Sa ma las surprinsa si sa cad prada acelor senzatii “altfel”. Altfel decat eram obisnuita, altfel decat mi-as fi dorit…altfel.

Acel moment in care ai senzatia ca ceva extrem de complicat devine deodata simplu, natural, firesc. In care simti cum brusc, valul ti se ridica de pe ochi si vezi lucrurile asa cum trebuiau sa fie.

Acea clipa in care totusi, ce va urma te sperie, dar te lasi prinsa in hora. Te invarti, te rasucesti, te joci, zambesti, ti-e frica, dar totusi te simti in siguranta. Ametesti, cazi, te ridici, te lasi din nou purtata in valtoare, dar stii ca ti-este bine.

Te simti protejata si traiesti cu senzatia ca locul tau e doar al tau, ca te astepta demult si n-are cum sa fie rau.

Momentul acela in care timpul parca se contracta, povestea ta se deruleaza cu viteza luminii iar tu simti ca te trezesti la viata, dupa o lunga amorteala.

Astazi, mi-e dor de ce a fost si reneg ceea ce este acum. Astazi, as schimba amorteala si starea de lehamite de acum, cu bucuria descoperirii si falsele probleme de atunci.

Astazi, mi-e dor de mine, cea de-atunci, insa ma impac cu mine cea de-acum.

Take a chance on me

Standard

Unde se termina precautia si unde incepe panica nefondata?

Cat suntem dispusi sa lasam de la noi ca sa ne fie bine alaturi de El sau Ea si cand ar trebui sa punem piciorul in prag si sa spunem “asa nu”?

Pana unde merge teama si cand ar trebui sa le dam credit celor de langa noi?

M-am intrebat de multe ori de ce unii dintre noi ne panicam atat de tare atunci cand incepem o relatie.

N-am inteles niciodata de ce teama de a nu fi ranit trebuie sa fie mai presus de bucuria de a impartasi momente cu cei care ne–au atras atentia.

De ce dam curs unor gesturi de apropiere, iar apoi fugim unde vedem cu ochii?

Peste tot auzim sintagme gen “Viata e scurta. Bucura-te de fiecare moment” “Profita acum, maine nu se stie unde vei fi” si mai mereu tindem sa le dam dreptate.

Si totusi, aproape de fiecare data cand suntem pusi in situatia de a ne lasa dusi de val, nu suntem capabili sa mergem pana la capat.

De cand au devenit relatiile bau-baul realitatii noastre?

Am uitat ce inseamna simplitatea si am ales sa ne complicam viata.

De ce sa ne bucuram de compania unui om cand putem sa fim problematici inca de la inceput si sa ne intrebam “dar oare ce e in capul ei/lui?” “oare e la fel de geloasa si posesiva ca fosta?” “dar daca o sa ma raneasca? daca n-o sa mearga intre noi?”.

Drobul de sare  ne guverneaza viata.

Tindem sa izolam un om inainte de a ne da sansa sa il cunoastem.

Visam la povesti de dragoste cu happy ending, dar nu suntem in stare sa riscam.

Lasam frica sa ne guverneze actiunile si apoi ne plangem ca n-avem noroc, ca barbatii sunt insensibili si curvari, iar femeile sunt nebune si cer prea mult.

Ne facem o deviza din “norocul nu este de partea mea” si renuntam sa mergem mai departe.

O vorba din batrani spune “cauta si vei gasi, cere si ti se va da”

Dar cum sa gasim ceea ce cautam cand ne punem singuri bete in roate?

Cum sa capatam ceea ce vrem daca uitam de ce avem nevoie?

Cand ne vom bucura de ziua de astazi fara sa ne gandim cum va fi maine sau peste o luna?

Cand ne vom permite sa fim fericiti si nu vom mai da cu piciorul sanselor pe care viata ni le scoate in cale?

Cand vom renunta la frica si vom incepe sa traim?