Tag Archives: durere

Restul e tacere

Standard

sadness_03Azi am chef sa scriu. Sufletul insa vrea sa taca. Sa tac. Sa ascult cuvantul inimii.

Inima insa mi-e amutita. Cauta si nu gaseste. Ar spune, dar nu stie ce.

Raspunsuri ar fi multe, niciu unul insa nu e potrivit.

Balanta se inclina haotic. Echilibrul se pierde in negura gandurilor.

Armonia e un concept tot mai indepartat.

Sfatuitorul meu cel mai de pret a fost intotdeauna inima.

Glasul ei nu s-a inselat niciodata. Vorbele-i nu s-au epuizat vreodata. Azi insa poate doar sa taca.

Tacerea e intotdeauna alarmanta. Dureri. Iubiri.Nemultumiri. Confunzii. Dubii.

Pe toate le ascunde. Raspunsuri? Reactii? Decizii? Cum sa le iei cand totu-n jur e doar tacere?

Unde te duci cand nu stii incotro s-o iei? Cum descalcesti toate ce s-au innodat in tine?

Unde te ascunzi cand vrei sa fugi de tine?

Advertisements

Cronica unei renasteri anuntate

Standard

 wpid-03-relaxation.jpegNu stiu altii cum sunt, eu una insa, mereu am exprimat mai usor suferinta decat fericirea. Cuvintele mi se legau altfel cand trebuia sa exprim ceea ce ma doare. Se asterneau singure pe foaie, iar inspiratia curgea garla. Puteam exprima dintr-o bucata, in jumatate de pagina de text clar, zbuciumat sau calm, ceea ce urla in sufletul meu de prea mult timp ca sa imi mai aduc aminte. Mai repede as fi scris despre cum imi plange sufletul decat despre “Oda bucuriei” care rasuna in el.

De ce? Nu stiu! Poate pentru ca durerea trebuie exteriorizata pentru a se vindeca, in timp ce de fericire te bucuri in tacere pentru ca este prea frumoasa pentru a pune-o in cuvinte.  Sau poate pentru ca am trait atata timp in suferinta, incat am uitat cum se simte fericirea.

M-am obisnuit atat de mult cu durerea, incat atunci cand mi s-a oferit ocazia sa fiu “altfel” am vrut sa fug mancand pamantul. Eram convinsa ca un asememea sentiment nu este pentru mine si nu are cum sa dureze. Nu stiam ce sa fac cu el, iar de suferinta, dor si jale eram satula. Nu mai aveam resurse pentru ele. Si am fugit. Dar nu mai mult de 20 de metri. Apoi, in cap mi-au rasunat niste vorbe auzite demult “nu te poti pune contra curentului”. Si m-am intors.

M-am lasat in bataia vantului si am reinvatat sa fiu fragila, delicata si vulnerabila, fara sa-mi fie teama de toate care vor urma. Si-am inceput din nou sa zambesc. Mult, des, din toata inima si cu toata fata. Apoi ochii au inceput sa imi vorbeasca: mai vii si mai stralucitori decat au fost vreodata.

Din propia-mi fiinta s-a plamadit o alta noua, “cu genunchi moi si glezne fragile”. E la inceput de drum si pentru a creste are nevoie de multa rabdare, intelegere si afectiune.  Zilnic invata cate ceva. Se confrunta cu senzatii noi, adesea coplesitoare, pe care nu si le poate explica. Le traieste intens si se bucura de ele pana la ultima suflare.

Acea femeie, care se dezvolta sub ochii mei, poate spune acum, “sunt fericita!”.Nu stie insa, sa-si scrie bucuria. Poate doar sa o traiasca si sa o lase sa o duca acolo unde trebuie sa ajunga….

He who rejects change is the architect of decay

Standard

schimbariOamenii sunt facuti sa evolueze. Motivele pentru care drumurile a doi indivizi se separa sunt dintre cele mai diverse. Ceea ce ramane in urma e un maldar de momente, un sir de intamplari si trairi carora poate le facem fata cu greu.

Lectii se invata mereu, teste sunt trecute sau picate in orice moment din zi, iar legaturi se fac si se desfac la tot pasul.

Schimbarea este constanta. Felul de a o gestiona face insa diferenta.

Un capat de drum poate fi vazut ca sansa la “o alta viata” sau ca o moarte dureroasa.

Decizia de a ramane ancorat in ceva care nu-ti prieste este cea care iti poate pune bete in roate. Incapatanarea de a ramane blocat in amintiri vechi in loc de a crea altele noi este cea care te poate face sa ratezi urmatorul capitol din povestea vietii tale.

Vechile cutume sunt cele care te pot impiedica sa-ti gasesti linistea sau implinirea.

Schimbarea este intotdeauna benefica. Este cea care te face  sa ajungi exact in punctul in care trebuie sa fi. Cea care te ajuta sa intelegi unde ai gresit si ce ai de indreptat la propria persoana.

Te indruma pe o alta cale si iti arata cat poti sa accepti intr-o situatie data. Iti testeaza limitele sau te duce dincolo de ele.

Pasul insa trebuie facut. Relatiile menite sa se rupa nu pot fi tinute artificial. Schimbarea trebuie acceptata. Ce ai in fata, ramane de vazut. Ce lasi in spate e oricum parte din tine.

Te poti intoarce schimbat in punctul din care ai fost incurajat sa pleci sau poti deveni altcineva altundeva.

Etapele vietii sunt ciclice. Orice capitol deschis trebuie incheiat.

Finalul insa, ti-l faci singur. Nimeni nu poate alege pentru tine. Nimeni nu-ti poate scrie povestea, iar tu nu te poti faulta, incapatanandu-te sa ramai pe loc.

Dragoste in contratimp

Standard

De mica mi s-a spus “de ce ti-e frica nu scapi” si “ai grija ce-ti doresti ca poate se indeplineste”. 

Ma intreb ce ramane de facut cand ceea ce ti-ai dorit s-a intamplat exact cand ti-era frica sa nu scapi?

Ce faci cand intr-o dimineata te trezeste o revelatie dureroasa? Cand iti dai seama ca ceva ce iti doreai de mult s-a intamplat exact cand nu trebuia si, bineinteles, te-a luat pe nepragatite.

Cand momentul este atat de nepotrivit incat nu-ti mai ramane nimic de facut decat sa-ti musti pumnii si sa-ti promiti ca data viitoare o sa te gandesti de doua ori mai bine inainte de a-ti dori ceva.

Cineva mi-a zis asa “niciodata sa nu regreti nimic din ceea ce ai facut , din ceea ce ai zis sau ti-ai dorit. Bucura-te de senzatie si asteapta sa vezi ce se intampla.”

Insa uneori parca ti-e ciuda ca ai lasat garda jos, ca ai acordat o sansa atunci cand trebuia sa pui punct, ca ti-ai permis sa simti in loc sa fii calculat, ca ai tacut cand trebuia sa vorbesti.

Se spune ca ceea ce ni se intampla este rezultatul alegerilor pe care le facem.

Dar ce faci cand alegi sa nu ti se intample ceva si totusi se intampla?

Cand incerci din rasputeri sa te lupti cu ceea ce incepi sa simti, dar sentimentele sunt mai puternice decat tine.

Ce faci atunci cand iti dai seama ca te-ai indragostit exact cand lui a inceput sa-I treaca?

Unde gasesti puterea de-a merge mai departe? Cum o scoti la capat?

Incerci sa schimbi ceva, sa intorci lucrurile in favoarea ta, dar in zadar.

Te pierzi pe tine, pentru el, strangi din dinti, doar doar o aparea soarele si pe strada voastra. Insa degeaba.

Il lasi sa plece si-ti dai seama ca de fapt, a insemnat mai mult decat te-ai asteptat.

Te mananca palma si ai vrea sa-l suni.  Sa-i spui ca ai mai vrea sa-l vezi macar odata.

Sa-i explici ca ai nevoie de asta ca sa-ti sortezi anumite sentimente.

 Iti zici “aia e, o iau de la capat”, dar iti dai seama ca nu poti.

Incerci sa te refugiezi in bratele altcuiva, dar nu rezolvi nimic.

Gandul iti zboara la el si tot dupa imbratisarea lui tanjesti.

Iti dai seama ca te-ai afundat intr-un hau mai mare decat poti duce si-ti vine sa urli.

Te-ai lua la palme si apoi ai  vrea din nou sa-l suni. Sa-i spui ca-l urasti ca ti-a amintit cum e sa simti.

Ca te-a urcat la cer, dupa care te-a dat brutal cu capul de pamant.

Ca a intrat cu bocancii in viata ta, dupa care a plecat pe nesimtite si ti-a lasat un maldar de momente, sentimente si amintiri cu care nu stii ce sa faci si cum sa le tii piept.

Si-ai vrea sa-i bagi mintile in cap. Sa-l certi pentru ca ti-a oferit ceva ce iti doreai de mult, dar a facut-o in contratimp….

Un alt suflet, un alt punct de vedere 🙂

Si ce faci cand simti ca ai o sumedenie de sentimente si pe nimeni asupra caruia sa le reversi? Cand simti ca vrei sa iubesti pe cineva si nu ai pe cine, din diverse motive? Unde se duc toate sentimentele tale?

Unde raman toate vorbele nespuse si toate gesturile nefacute? Le ingropi? Le tii ascunse poate, poate apare cineva dornic sa le primeasca?

 Te indrepti in diferite directii, in speranta ca vei gasi pe cineva receptiv, dar nu. Lumea vrea altceva. Prea putin fata de ce vrei tu sa oferi.

Totul e pe repede-inainte, totul se rezuma la cateva lucruri minore. Si tu vrei mai mult, vrei sa dai totul din tine, vrei sa uiti de tine pentru celalalt.

Dar celalalt si-a construit un zid imprejur, nu poate primi, nu poate simti. Sau nu vrea, egal. Si atunci? Ce faci cu tine? Te bagi intr-o cochilie si-ti juri ca nu te mai intereseaza. Si ajungi sa zambesti automat si toata lumea sa zica “ce bine-I merge!”.

Si numai tu stii cat esti de sfasiat inauntru. Poate doar in ochi ti se mai citeste strigatul de ajutor. Dar nu-l va vedea decat acela care va avea deschiderea sa primeasca ceea ce vede. Iar daca nu… te spargi in mii de bucatele, in mii de sentimente si mii de lacrimi pe care le inghiti in sec pe strada sau la serviciu.

Ai nod in gat, dar zambesti, pentru ca “asa se cade”. Si da, nimeni nu stie.

Speranta moare ultima. Si daca moare, poate ai scapat. Dar ce faci daca nu moare? Ce faci daca prin natura ta continui sa speri?

Cat poti indura indiferenta? Zici ca timpul cicatrizeaza orice? Timpul, cand speri, iti impietreste zambetul.

Ajungi sa fii de piatra si sa nu-ti mai pese. Te pierzi pe tine. Abia atunci, speranta a murit.

Dar e prea tarziu sa te salvezi.