Tag Archives: inima

Restul e tacere

Standard

sadness_03Azi am chef sa scriu. Sufletul insa vrea sa taca. Sa tac. Sa ascult cuvantul inimii.

Inima insa mi-e amutita. Cauta si nu gaseste. Ar spune, dar nu stie ce.

Raspunsuri ar fi multe, niciu unul insa nu e potrivit.

Balanta se inclina haotic. Echilibrul se pierde in negura gandurilor.

Armonia e un concept tot mai indepartat.

Sfatuitorul meu cel mai de pret a fost intotdeauna inima.

Glasul ei nu s-a inselat niciodata. Vorbele-i nu s-au epuizat vreodata. Azi insa poate doar sa taca.

Tacerea e intotdeauna alarmanta. Dureri. Iubiri.Nemultumiri. Confunzii. Dubii.

Pe toate le ascunde. Raspunsuri? Reactii? Decizii? Cum sa le iei cand totu-n jur e doar tacere?

Unde te duci cand nu stii incotro s-o iei? Cum descalcesti toate ce s-au innodat in tine?

Unde te ascunzi cand vrei sa fugi de tine?

Advertisements

I love you. Do I?

Standard

Text scris la cerere pentru cineva drag 😀

– Fata, cred ca m-am indragostit

– Hai fata, cum asa ?

– Nu stiu, dar pur si simplu s-a intamplat..

….Cati dintre noi nu am avut macar odata in viata discutia asta

Si totusi, te-ai intrebat vreodata cand ai inceput sa simti si de ce ai inceput?

De ce ne indragostim atunci cand ne indragostim?

Sa fie de vina un gest? Un cuvant? Sau poate o intamplare?

Si totusi, ce ne face sa cedam? De ce X si nu Y? De ce acum si nu atunci?

Intalnim oameni- de unii ne legam, de altii ne indepartam, plecam, revenim si toate in numele iubirii, al sentimentelor puternice.

Privim in urma si ne-ntrebam de ce? Vrem un raspuns, dar lucrurile parca se complica si mai mult:

“Sa fi fost oare mesajele alea frumoase pe care mi le-a trimis acum o luna? Sau poate atingerile alea suave? Ah stai, cred ca de fapt mi s-a tras de la noaptea aia petrecuta la malul marii, da da aia, cand m-a privit in ochi si mi-a zis ca i-am luminat viata. Sau stai, poate totusi m-am indragostit de imbratisarile si alinturile lui sau de felul in care ma saruta si ma face mereu sa rad. Hmmm. N-as putea spune…. ”

Cautam raspunsuri si dam de intrebari. Vrem argumente, dar logica ni le refuza.

Scormonim orice amintire si traire, iar in cele din urma valul ni se ridica de pe ochi:

Suntem sclavii instinctelor, iar ele ne ghideaza actiunile.

Avem nevoie de afectiune, iar in cautarea ei ne “impiedicam” de el sau ea.

Ne-ndragostim pentru ca asa a fost sa fie.

Il alegem pe X si renuntam la Y pentru ca asa ne spune inima.

Argumentele nu-si au rostul si totul vine de la sine.

Nimic nu este intamplator si toate se intampla cu un scop :).

Zambiti, va rog!

Standard

Recent cineva mi-a zis asa “vreau sa zambesti…si sa radem la bere cand ne vedem”.

Si am zambit…rece, mat si fara tragere de inima.

Mi-au placut vorbele acelea, dar in acelasi timp m-au pus pe ganduri.

As fi vrut sa-i zic “o sa zambesc, dar numai daca o vei face si tu, o sa rad, dar numai dupa ce te voi vedea pe tine razand”, dar am tacut.

M-am gandit la ultima noastra iesire- eu, el, o masa, doua beri, multa lume in jur si o incercare esuata de a lasa impresia ca totul e bine.  Un zambet chinuit , doua vorbe si o privire care isi dorea doar sa nu se dea de gol.

Mi-am amintit apoi, de prima intalnire. Aceeasi noi, aceleasi beri dar…alt zambet. Deschis, sincer, din inima.

A urmat o intrebare fireasca: cand si cum s-a ajuns aici? Unde ne-am pierdut pofta de-a zambi din inima si cand am inlocuit-o cu ceva fortat, de dragul aparentelor?

Zambetul a fost atuul meu si ma defineste de cand ma stiu. Asa spune lumea. Asa spun si eu.

Zambesc cand intru intr-o incapere, zambesc cand vad un cunoscut, zambesc cand sunt fericita si da, zambesc chiar si atunci cand sufletul imi plange.

Zambind am cucerit oameni si tot zambind, le-am dat peste nas.

Problema se pune insa altfel: cel care imi cere sa zambesc stie sa patrunda dincolo de aparante? Stie el sa faca diferenta intre un zambet din inima si unul chinuit? Intre unul nervos si altul sarcastic?

Poate el sa-si dea seama daca rad  pentru ca sunt fericita sau zambesc pentru a masca dureri, frustrari sau nervi acumulati?

Ar putea el sa se uite la mine si sa-mi spuna “ asta nu e zambetul tau. nu e zambetul pe care il stiu eu”?

Probabil ca nu. In 24 de ani de zambete, putini au fost cei care au folosit aceste cuvinte, iar asta trebuie sa insemne ceva :).

Si totusi, nu pot sa nu ma intreb:

Tie, cel ce imi cere sa zambesc, iti este suficient un zambet, pentru a crede ca mi-e bine?

Sau poate il cauti pentru tine, pentru a-ti fi bine…?

 “Vreau sa zambesti”-imi spui. Asa sa fie.

“..sa radem cand iesim la bere”.

Voi rade si iti voi zambi, chiar daca poate, in ziua aceea, pana si mie n-o sa-mi mai arda de zambit :).