Sunt zile in care toate lucrurile se aseaza si se intrepatrund intr-un fel aparte. Zile in care tacerea orasului dintr-o dimineata se potriveste perfect cu piesa pe care o asculti in casti, cu gandurile care iti trec prin minte si cu senzatiile care te incearca.
Azi admiram pierduta orasul adormit. Eram fascinata de linistea pe care mi-o provocau strazile goale, copacii de un verde crud si cerul aproape innorat. Gandurile imi zburasera deja pe coclauri cand in casti a inceput “I remember you”- Skid Row. M-am adunat si am ascultat-o cu atentie. Nu o mai auzisem demult. Uitasem cat de mult imi place si ce versuri puternice are. Mi-am amintit cat de mult ma regaseam in ea in trecut si ce senzatii imi provoca. Am zambit si am cazut din nou pe ganduri. Cele mai interesante revelatii le ai cu mintea limpede si sufletul linistit.
Impactul pe care anumiti oameni il au asupra noastra este greu de imaginat. O incursiune in sirul amintirilor poate scoate la iveala sentimente frumoase sau rani inca nevindecate.
O ora petrecuta cu persoana draga iti poate asigura “doza de fericire” pentru o zi intreaga, iar lipsa ei intr-un moment in care chiar ai vrea sa o vezi te poate prostdispune pentru o saptamana intreaga.
Momentul in care realizezi cat de mult inseamna un om pentru tine, cum iti influenteaza dispozitia este crucial. Te poate face ca, de spaima, sa fugi incotro vezi cu ochii sau iti poate crea toate premisele pentru a ramane fix in punctul in care te afli, chiar daca uneori ti-e greu si ai vrea sa renunti la tot.
Adevarata provocare consta in a alege persoanele carora le permiti sa aiba o asemenea influenta asupra ta. “In mainile lui ai fi fost un fel de plastelina. Mai bine ca a plecat”, mi-a zis odata, cineva, cu referire la o terta persoana. “Nu zau?!” as fi vrut sa-i zic, dar am tacut. Daca eu simt ca omul ala merita sa ma “transform in plastelina”, care e problema? Daca ceva imi spune ca orisicum, persoana aia imi face mai mult bine decat rau, de ce ar trebui sa ma bucur ca nu mai e in viata mea? Daca simt ca un om ma modeleaza si imi ofera un echilibru despre care nu credeam ca exista de ce as da bir cu fugitii in momentele in care dau de greu?
Sunt situatii in care adevarata putere consta in a ramane in locul din care cel mai simplu ar fi sa pleci. In ochii altora, o asemenea decizie te transforma intr-o prostanaca sau o maniaca masochista. Uneori insa, o doza de masochism este exact ce ai nevoie.
Se spune ca Dumnezeu nu-ti da mai mult decat poti duce si ca in final, tot raul este spre bine. Sa te lasi pe mainile unui om stiind ca te poate rani, dar fiind convinsa ca nu o va face, este cea mai mare dovada de incredere pe care i-o poti acorda. Ce face cu ea, este alegerea lui. In cele din urma insa, tu nu ai decat de castigat.
In cel mai bun caz, pe termen lung, in viata ta ramane un om pe care stii ca te poti baza si alaturi de care, cumva, te simti mereu in siguranta. In cel mai rau caz, ramai cu o lectie dura invatata.
Aliatul cel mai de pret in asemenea situatii este intuitia. Acea voce care , bazandu-se pe propria ratiune, iti arata calea pe care trebuie sa mergi.
De cele mai multe ori, drumul dictat este de departe cel mai intortochiat si mai greu de strabatut. In mod paradoxal, pe masura ce il parcurgi iti dai seama ca de pe urma lui ai cele mai multe lucruri de invatat. Orice calatorie incepe insa, cu primul pas – capacitatea de a-ti asuma un risc.
Uneori, riscul pe care trebuie sa ti-l asumi este sa te faci plastelina in mainile cuiva. “Figurina” pe care o simti “crescand” va vorbi despre alegerea ta. Daca indiferent de hopuri simti ca evoluezi frumos, inseamna ca ti-ai ales “artistul” potrivit. Cel caruia, la final de zi, ii spui zambind: “Nu am gresit cand m-am lasat pe mana ta”.
Lumea mea 