Tag Archives: poezie

Orice femeie-Pamela Redmond Satran

Standard
images„Orice femeie ar trebui să știe
Cum să se îndrăgostească fără să se piardă pe ea însăși,
Cum să renunțe la un job,
Să se despartă de un iubit
Și să își confrunte un prieten
Fără să ruineze prietenia.
Când să încerce mai mult…
Și când e timpul să plece…
Orice femeie ar trebui să știe
Că nu își poate schimba lungimea coapselor,
Lărgimea șoldurilor,
Sau natura părinților săi.
Că poate nu a avut o copilărie perfectă…
Dar acum, s-a sfârșit…
Orice femeie ar trebui să știe
Ceea ce ar face sau nu ar mai face pentru iubire…
Cum să trăiască în singurătate,
Chiar dacă nu-i place asta…
Orice femeie ar trebui să știe
În cine poate să aibă încredere,
Și în cine să nu aibă
Dar și de ce ar trebui să își asume responsabilitatea…
Orice femeie ar trebui să știe
Spre ce se îndreaptă…
Poate fi masa de la bucătăria unui prieten
Sau o cabană frumoasă din pădure…
Și când sufletul ei are nevoie de alinare…
Orice femeie ar trebui să știe
Ceea ce poate și ceea ce nu poate să îndeplinească într-o zi…
O lună… Un an…”
Advertisements

Invata de la toate…

Standard

Intamplator sau nu, ieri am dat peste aceasta poezie cu talc…

Învaţă de la apă să ai statornic drum.
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învaţă de la umbră să treci şi să veghezi.
Învaţă de la stâncă cum neclintit să şezi.

Învaţă de la soare cum trebuie s-apui.
Învaţă de la vântul ce adie pe poteci.
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.
Învaţă de la toate căci toate-ţi sunt surori,
Cum treci frumos prin viaţă,
Cum poţi frumos să mori!

Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat..
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flacări ce-avem de ars în noi.
Învaţă de la ape să nu dai înapoi.

Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea.
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea să-ţi cunoşti.
Învaţă de la stele că-n cer sunt multe oşti.

Învaţă de la greier când singur eşti să cânţi.
Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi.
Învaţă de la vulturi când umerii ţi-s grei.
Şi du-te la furnică şi vezi povara ei.

Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea.
Învaţă de la miel să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mereu în zbor.
Învaţă de la toate că totu-i trecător.

Ia seama fiu al jertfei prin lumea-n care treci
Să-nveţi din tot ce piere cum să traieşti în veci!

Putina poezie

Standard

Zilele trecute mi-am adus aminte de poeziile Magdei Isanos, pe versurile carora faceam pregatire in clasa a- 8- a, pentru proba de romana, de la examenul de capacitate :D.

Sunt scrieri frumoase, care merita date mai departe si acum, dupa 10 ani :).

Asadar, enjoy 😀

Eu nu regret

Eu nu regret povestea de iubire,
dar e nespus de trist si de ciudat
sa simti c-asemeni unui fir subtire
ceva frumos din tine s-a sfarmat.

Si nu mai stiu anume ce, si-anume cand,
caci toate ca-ntr-un vis s-au petrecut
de-ti vine sa pornesti, de altii intreband
de-au fost aievea cele ce-au trecut.

Jucaria

Dusman grozav e timpul, mi se pare
acuma ca si cand te-as fi visat,
cum poate mai viseaza cate-o floare
pamantul, iarna, dupa ce-a-nghetat.

Iubirea noastra astfel a trecut,
ca dara luminoasa-a unei stele,
si bezna-n urma ei s-a refacut,
de-mi pare steaua fericirii mele,
ca niciodata n-ar fi stralucit.
Si nu mai stiu acuma dac-am stat
cu tine, daca-n pieptul tau iubit
eu inima-ntr-o zi ti-am ascultat.

Cuvintele pe care le rosteai,
din departari de basm rasuna parca,
pentru ca mierea tot acelui grai,
langa urechea alteia le-ncearca.

Din ce in ce mai subred e sub pas
pamantul amintirilor si-mi pare
ca dintr-un vis frumos mi-au mai ramas
franturi ciudate si stralucitoare.

Zadarnic intre ele sa le leg
incerc acuma, fiindca nu se poate
din cioburi vasul sa-l mai faci intreg,
si trista surazand ma joc cu toate
aducerile-aminte la un loc,
ca un copil cu jucaria care,
i s-a stricat, dar n-a dat-o pe foc,
pentru ca alta mai frumoasa n-are
.

Mâna ta

Mina ta nu-i fara de temei fierbinte,
sau rece, grea ca plumbul, sau usoara ;
eu vorba i-o-nteleg, si ea nu minte,
cum are obiceiul stapinul, bunaoara.

E ca o frunza mare, pala, ce s-a scuturat
pe fruntea mea, sa steie racoroasa,
si, cind pe umeri citeodata mi se lasa,
eu stiu de esti sau nu esti suparat.

In parul meu ce albe-s degetele miinii tale,
si-asa de visatoare, ca de femeie-mi par,
dar ard si dor de brate pina la umar goale,
de-mi zic ca au in virfuri si-n podul palmei jar.

Stiu orice linie sau vinisoara albastrie
a miinii tale, orisicit de nensemnata,
dupa cum si dinsa pe de rost ma stie
si sa ma uite n-ar mai putea vrodata.