Tag Archives: relatie

Mirrors

Standard

soul mates“It’s like you’re my mirror, my mirror staring back at meee. I couldn’t get any bigger, with anyone else beside of meeee”- am auzit de n ori versurile astea si o data nu mi-au atras atentia. Pana intr-o zi cand brusc, m-au percutat. Si mi-au placut. Ba mai mult, mi-au aprins un beculet. Mi-au amintit de un subiect pe care intr-un timp incercam sa-l inteleg, sa il identific in realitatea mea si a altora.

Cartile spun ca de-a lungul vietii, oamenii intalnesc mai multe suflete pereche, fiecare cu caracteristici si roluri diferite.

Eu cred ca sufletul pereche este doar unul.

Este acel om care te face sa vibrezi, pe care il privesti in ochi si ai senzatia ca stralucesti, iar stralucirea ta este atat de puternica incat se reflecta si asupra lui.

Este persoana alaturi de care totul se intampla natural, cu o viteza ametitoare, dar care nu te sperie. Este omul in ochii caruia iti vezi reflexia, care te echilibreaza, te completeaza si te face sa intelegi sintagma “doua suflete in unul”.

O imbinare atat de profunda, care nu poate fi obtinuta decat o data in viata, alaturi de un singur om.

Se spune ca sufletele pereche au trait candva o iubire atat de puternica, incat se intalnesc si in actuala viata.

Se regasesc pentru a-si impartasi ceva pentru o evolutie pozitiva. Rareori se intalnesc pentru a evolua impreuna, intr-o viata comuna.

Eu vreau sa cred ca relatia dintre sufletele pereche nu se termina niciodata. Doar se transforma in altceva.  Intr-o legatura pastrata sub o alta forma.

Soulmates always find a way…..

Advertisements

Dragoste in contratimp

Standard

De mica mi s-a spus “de ce ti-e frica nu scapi” si “ai grija ce-ti doresti ca poate se indeplineste”. 

Ma intreb ce ramane de facut cand ceea ce ti-ai dorit s-a intamplat exact cand ti-era frica sa nu scapi?

Ce faci cand intr-o dimineata te trezeste o revelatie dureroasa? Cand iti dai seama ca ceva ce iti doreai de mult s-a intamplat exact cand nu trebuia si, bineinteles, te-a luat pe nepragatite.

Cand momentul este atat de nepotrivit incat nu-ti mai ramane nimic de facut decat sa-ti musti pumnii si sa-ti promiti ca data viitoare o sa te gandesti de doua ori mai bine inainte de a-ti dori ceva.

Cineva mi-a zis asa “niciodata sa nu regreti nimic din ceea ce ai facut , din ceea ce ai zis sau ti-ai dorit. Bucura-te de senzatie si asteapta sa vezi ce se intampla.”

Insa uneori parca ti-e ciuda ca ai lasat garda jos, ca ai acordat o sansa atunci cand trebuia sa pui punct, ca ti-ai permis sa simti in loc sa fii calculat, ca ai tacut cand trebuia sa vorbesti.

Se spune ca ceea ce ni se intampla este rezultatul alegerilor pe care le facem.

Dar ce faci cand alegi sa nu ti se intample ceva si totusi se intampla?

Cand incerci din rasputeri sa te lupti cu ceea ce incepi sa simti, dar sentimentele sunt mai puternice decat tine.

Ce faci atunci cand iti dai seama ca te-ai indragostit exact cand lui a inceput sa-I treaca?

Unde gasesti puterea de-a merge mai departe? Cum o scoti la capat?

Incerci sa schimbi ceva, sa intorci lucrurile in favoarea ta, dar in zadar.

Te pierzi pe tine, pentru el, strangi din dinti, doar doar o aparea soarele si pe strada voastra. Insa degeaba.

Il lasi sa plece si-ti dai seama ca de fapt, a insemnat mai mult decat te-ai asteptat.

Te mananca palma si ai vrea sa-l suni.  Sa-i spui ca ai mai vrea sa-l vezi macar odata.

Sa-i explici ca ai nevoie de asta ca sa-ti sortezi anumite sentimente.

 Iti zici “aia e, o iau de la capat”, dar iti dai seama ca nu poti.

Incerci sa te refugiezi in bratele altcuiva, dar nu rezolvi nimic.

Gandul iti zboara la el si tot dupa imbratisarea lui tanjesti.

Iti dai seama ca te-ai afundat intr-un hau mai mare decat poti duce si-ti vine sa urli.

Te-ai lua la palme si apoi ai  vrea din nou sa-l suni. Sa-i spui ca-l urasti ca ti-a amintit cum e sa simti.

Ca te-a urcat la cer, dupa care te-a dat brutal cu capul de pamant.

Ca a intrat cu bocancii in viata ta, dupa care a plecat pe nesimtite si ti-a lasat un maldar de momente, sentimente si amintiri cu care nu stii ce sa faci si cum sa le tii piept.

Si-ai vrea sa-i bagi mintile in cap. Sa-l certi pentru ca ti-a oferit ceva ce iti doreai de mult, dar a facut-o in contratimp….

Un alt suflet, un alt punct de vedere 🙂

Si ce faci cand simti ca ai o sumedenie de sentimente si pe nimeni asupra caruia sa le reversi? Cand simti ca vrei sa iubesti pe cineva si nu ai pe cine, din diverse motive? Unde se duc toate sentimentele tale?

Unde raman toate vorbele nespuse si toate gesturile nefacute? Le ingropi? Le tii ascunse poate, poate apare cineva dornic sa le primeasca?

 Te indrepti in diferite directii, in speranta ca vei gasi pe cineva receptiv, dar nu. Lumea vrea altceva. Prea putin fata de ce vrei tu sa oferi.

Totul e pe repede-inainte, totul se rezuma la cateva lucruri minore. Si tu vrei mai mult, vrei sa dai totul din tine, vrei sa uiti de tine pentru celalalt.

Dar celalalt si-a construit un zid imprejur, nu poate primi, nu poate simti. Sau nu vrea, egal. Si atunci? Ce faci cu tine? Te bagi intr-o cochilie si-ti juri ca nu te mai intereseaza. Si ajungi sa zambesti automat si toata lumea sa zica “ce bine-I merge!”.

Si numai tu stii cat esti de sfasiat inauntru. Poate doar in ochi ti se mai citeste strigatul de ajutor. Dar nu-l va vedea decat acela care va avea deschiderea sa primeasca ceea ce vede. Iar daca nu… te spargi in mii de bucatele, in mii de sentimente si mii de lacrimi pe care le inghiti in sec pe strada sau la serviciu.

Ai nod in gat, dar zambesti, pentru ca “asa se cade”. Si da, nimeni nu stie.

Speranta moare ultima. Si daca moare, poate ai scapat. Dar ce faci daca nu moare? Ce faci daca prin natura ta continui sa speri?

Cat poti indura indiferenta? Zici ca timpul cicatrizeaza orice? Timpul, cand speri, iti impietreste zambetul.

Ajungi sa fii de piatra si sa nu-ti mai pese. Te pierzi pe tine. Abia atunci, speranta a murit.

Dar e prea tarziu sa te salvezi.

Analogia sentimentelor

Standard

Vorbeam zilele trecute cu o prietena despre relatii, despre cat de mult s-au schimbat perceptiile de-a lungul timpului.

 Mi-a aduc aminte de perioada liceului. Cat de simplu era atunci sa incepi o relatie. Era suficient sa-ti placa un tip, sa aveti cateva hobbyuri in comun, iar restul venea de la sine. Sentimentele si senzatiile de “fluturasi in stomac” isi faceau loc cat ai zice peste, iar noi le dadeam curs. Ne lasam dusi de val, iar ganduri ca “nu trebuie sa ma implic”; “sigur vrea sa-si bata joc de mine”nu-si aveau nici locul, nici rostul.

 Urmand firul acesta simplu, nu pot sa nu ma intreb ce s-a schimbat acum. De ce ne este atat de greu sa acceptam pe cineva in viata noastra? De ce preferam sa parem intangibili si reci, in loc sa aratam ceea ce simtim? Cand am ajuns sa ne ascundem in spatele atator masti?

 De ce cantarim atatea in balanta inainte de-a lasa pe cineva sa ne cunoasca ? De ce cladim mereu  ziduri imposibil de escaladat? De ce refuzam sa-i ajutam pe cei care vor sa le doboare chiar si atunci cand ne arata ca-si doresc acest lucru din tot sufletul?

 Nici unul dintre noi nu vrea sa fie ranit, toti  vrem sa fim iubiti.  Insa cum sa avem parte de ceea ce ne dorim, daca nu lasam pe nimeni sa ne invadeze , mintea, sufletul, lumea…

 De ce ne place sa afisam o detasare capabila sa pacaleasca si cel mai aprig cititor de suflete? De ce asteptam mereu ca cel de langa noi sa faca totul? De ce credem ca totul ni se cuvine si nu apreciem ceea ce ni se ofera?

 De ce dam cu piciorul sansei de-a repara ce am stricat?

  Ne lipseste curajul de-a actiona. Am uitat sa luptam pentru ceea ce ne dorim. Ne-am pierdut taria si rabdarea de-a astepta ca lucrurile sa ia intorsatura  visata.

 Alegem mereu calea cea mai simpla . Preferam sa fugim la primele semne care nu ne sunt pe plac. Lasam orgoliul sa actioneze in locul nostru . Zambim chiar daca sufeltul ne plange. Plecam , chiar daca vrem sa stam.

  Culegem amintiri si semanam regrete…..

Te iubesc…platonic

Standard

Desi la orgini (adica in filosofie) expresia “iubire platonica” inseamna, o dragoste pura, spiritualizata, cu caracter pur teoretic, in ziua de astazi, termenul a ajuns sa fie folosit cu un alt inteles.

Astazi, expresia se utilizeaza atunci cand se vorbeste despre o relatie stransa intre doua persoane, care tin una la cealalta, dar intre care practic, nu se intampla nimic.

Cu siguranta multi dintre voi v-ati surprins cel putin o data in viata spunand “il iubesc pe marinica, insa nu e nimic intre noi”. Fie ca a fost vorba de profesorul din generala, de  prietenul cel mai bun sau de colegul hot de la facultate, fiecare dintre noi a afirmat sus si tare ca este vorba doar despre o iubire pur platonica.

Insa oare chiar exista iubire platonica?

Tu, cea care esti prietena de atata timp cu El, poti afirma cu mana pe inima ca nu te-ai gandit niciodata cum ar fi sa fie si altceva intre voi? Cum v-ati intelege? Unde s-ar ajunge? Poti spune, fara sa ai mustrari de constiinta, ca nu ai sperat niciodata ca poate intr-o zi, o sa aveti amandoi o revelatie si o sa duceti relatia la alt nivel? Poti tu sa sustii fara sa minti, ca intr-un moment sau altul al relatiei voastre nu ti-ai dorit sa-l saruti sau sa fiti impreuna, dar te-ai abtinut pentru ca aveai senzatia ca totusi, el nu te vede altfel decat ca pe o simpla amica sau prietena buna?

Tu cel, care ai grija de ea si te inmoi de fiecare data cand te ia brate sau te pupa pe obraz, poti tu sa sustii, pana la Dumnezeu si inapoi, ca tii la ea doar ca la o prietena?

Tu cel, care te sui in toiul noptii in masina si te duci sa-ti consolezi amica pe care un  idiot a facut-o din nou sa sufere,  poti tu sa spui ca n-ai sperat niciodata ca poate intr-o zi, ea isi va da seama ca nimeni nu este emai bun pentru ea decat tine? Poti sustine ca nu te-ai gandit niciodata ca daca ai fi in locul lui “x” sau “y”, nu ai rani-o si i-ai oferi toata dragostea de care are nevoie?

Voi, cei care ati fost impreuna cateva luni sau ani si dupa aceea ati ramas prieteni buni, puteti afirma, fara sa va mintiti singuri, ca intre voi chiar nu mai este nimic? Ca macar unul dintre voi nu il mai iubeste pe celalalt si de aceea vrea sa il pastreze in viata lui? Ca acesta este de fapt, adevaratul motiv pentru care il suna saptamanal sau il scoate in oras la un pahar de vorba?

Desi mult timp si eu am militat pentru asta, mi-e greu sa cred ca intre un baiat si o fata poate exista o relatie de prietenie, dezinteresata, de la inceput pana la sfarsit. Cu siguranta intr-un moment sau altul lucrurile au stat altfel. Fie  ei i-a placut de el, dar el nu a simtit la fel;  fie  relatia a pornit ca simpla amicitie, dar peste un timp, sentimentele unuia dintre ei s-au aprofundat, iar acela a inceput sa isi doreasca altceva. Ca relatia nu a ajuns la alt nivel, e partea a doua, insa dorinta a existat.

Oare de fapt si de drept “iubirea platonica” nu este folosita ca portita de scapare? Oare nu ne este mai usor sa spunem despre o persoana ca o iubim platonic de teama sa nu suferim ? De teama ca daca lucrurile nu vor merge, il vom pierde definitiv pe cel care ne este drag? Oare nu este acest sentiment o scuza pentru a tine pe cineva departe de noi?

“ Iubirea paltonica” nu poate fi de fapt, un masochism placut? Esti constienta ca ti-e drag de el si ca, daca ai avea ocazia, ai da cu el de toti peretii, dar ti-e frica. Simti ca nici tu nu ii esti indiferenta, dar stai pe loc. Ai vrea sa incerci ceva, dar preferi sa lasi lucruri asa cum sunt. Stii ca intre voi este atractie, apropiatii va spun ca le-ar placea sa fiti impreuna, ca va potriviti, iar voi va faceti ca ploua.

Timpul trece, sentimentele se intensifica, gandurile o iau razna si totul ia o alta intorsatura- acest  “masochism placut”, care daca s-ar consuma, cu siguranta s-ar lasa cu scantei. Cu toate acestea, tu te incapatanezi sa lasi lucrurile asa cum sunt si sa sustii sus si tare ca sentimentele care va leaga sunt pur platonice.

O minciuna sfruntata de care te agati pentru ca asa este mai bine, pentru ca asa ai certitudinea ca intre voi nu poate interveni nimic rau, ca el o sa fie mereu langa tine, chiar daca poate, nu in felul in care tu ti-ai dori. Insa e acolo si asta este tot ceea ce conteaza.

Si totusi, oare nu este mai bine sa nu ne mai mintim singuri si sa facem ceva? Sa nu ne mai ascundem in spatele “iubirii platonice”, sa constientizam ceea ce ni se intampla, ceea ce simtim cu adevarat si apoi sa luam masuri?  Sa dam dovada de curaj si sa ne asumam ceea ce va urma- placut sau neplacut, inaltator sau dureros?

Oare inainte de toate, nu este mai bine sa fim sinceri macar cu noi insine, daca nu cu ceilalti?

Scurt pe doi

Standard

Do you believe in dreams? That’s how I found you.…la propriu. Mi-ai aparut in vis, dar nu stiam cine esti. Imagini neclare, insa suficiente cat sa te pot recunoaste.

Tu, baiete fara chip din vis- Ce cauti tu, in viata mea? Ce lectie ma vei invata? Ce imi vei reaminti?

Dar eu? Ce caut eu in viata ta?

Da, stiu, toate se intampla cu un scop.

Al nostru insa care este? Ce ne-a unit si ce ne va intari?

Raspunsurile le vom afla dand timpului timp 🙂

P.S : tu, cel din vis, nu lua totul ca atare. Considera textul un exercitiu de scriere, pornind de la piesa asta 😀