Tag Archives: sentimente

Revelatii

Standard

love-lasts-7aConstientizezi inca o data cat de mult a insemnat un om pentru tine, atunci cand, dupa luni de nevorbire, iti dai seama ca gandul tau e inca acolo, ca dorul de a-l vedea si de-ai vorbi este la fel de mare. Atunci cand descoperi ca parfumul tau favorit te duce inca cu gandul la el si ca, la ora actuala, activitatea cea mai draga sufletului tau (pe care el ti-a insuflat-o), te poarta tot spre el.

Iti dai seama cat de mult inca inseamna pentru tine, atunci cand vazandu-l intamplator, simti cum un zambet iti incolteste-n coltul gurii. Cand visele incep sa-ti fie “cotropite” de chipul lui. Cand vrand sa stii ca-i bine, il abordezi, dupa care iti  doresti ca discutia sa nu se mai incheie.

Stii cat de mult a insemnat, inseamna si va insemna atunci cand, analizand un personaj si omul care-l interpreteaza,  te auzi spunand “rolul asta i s-ar fi potrivit si lui, ba chiar l-ar fi jucat mai bine.”

Advertisements

Stuck on you

Standard

stuck on youAnimalele au ceva aparte. Sunt capabile sa te cucereasca si atunci cand declari sus si tare „i am more of a dog person” sau „i am a cat person”.  Nu m-am dat niciodata in vant dupa pisici, dar nici nu le-am displacut.  Mi-au placut intotdeauna, dar la altii in casa. In casa mea am avut usa deschisa doar pentru caini. Toate astea pana acum un an, cand mi-a cazut cu tronc un matz negru, frumos, cu ochii verzi ca jadul.

M-a acaparat timid, precaut. Am inceput prin a-i da de mancare pentru ca imi era mila de el. Mult timp nu m-a lasat sa-l mangai, dar nici n-am insistat. Incet, incet am inceput sa ne imprietenim. Ma astepta zilnic in fata casei, sa-i dau de mancare. Apoi a venit toamna si au inceput ploile. Mi s-a facut mila de el si am inceput sa-l iau in casa cand ploua. Ii facusem un culcus in camara si ii luasem o litiera just in case.  Dupa toamna a venit iarna si am inceput sa il iau sa doarma cu mine in camera, ferindu-l de caine. In camara era mult prea rece pentru a-i mai fi bine.

Acum e din nou toamna, iar eu mi-am dat seama ca a intrat pe sub pielea mea atat de mult, incat seara,  daca nu se cere singur in casa, ma duc eu sa-l strig,  pentru ca fara el, camera mea mi se pare goala.

Asemenea animalelor, in viata, uneori avem sansa de a da peste oameni care ajung sa ne cucereasca fara sa ne dam seama cand si cum s-a intamplat. Acele persoane care ni se cuibaresc atat de bine in suflet, incat nu reusim sa le mai scoatem de acolo, orice s-ar intampla. Cei care ne-au marcat viata din clipa in care au intrat in ea, in fata carora am depus orice arme. Oameni pe care suntem dispus sa ii iertam, indiferent cate traznai fac.

Acele persoane pe care le iubim din tot sufletul, dar care din cand in cand, ne fac sa zicem „gata! Pana aici!”. Pe care insa, ajungem sa le iertam odata ajunse in fata noastra. In a caror ochi gasim mereu puterea de a merge mai departe, de a depasi inca un „bolovan” relational. Oameni in a caror privire ne simtim acasa, a caror imbratisare ne este cea mai draga haina si al caror sarut ne spulbera orice necaz.

De mai bine de trei ani jumate, in viata mea a intrat un astfel de om. Uitandu-ma inapoi, am senzatia ca suntem impreuna de o viata si ca relatia noastra a trecut, de-o potriva, prin prea multe incercari si clipe unice, de fericire pura.  Privind inainte, imi dau seama ca indiferent ce s-ar intampla, va fi mereu acolo, voi fi mereu acolo.

Uneori, inca ma intreb cum si cand mi-a devenit la fel de drag ca insasi viata. Pana unde voi merge si cat va rezista relatia noastra.  Alteori ma cert si imi spun ca sunt slaba. Ca ar fi trebuit sa plec de mult, oricat de greu mi-ar fi fost.  In fiecare zi, insa, cand pun capul pe perna, imi vine in minte un singur gand: „sunt slaba? Poate, dar nu am nicio problema sa fiu slaba in numele iubirii.”

Never let me go

Standard

tumblr_static_filename_640_v2O piesa buna, o seara linistita, un pahar de vin si gandurile o iau la vale…Oameni, situatii, intamplari- toate trec prin viata mea si-n urma lor raman doar  intrebari. Ce am avut? Ce am pierdut? Cat m-am schimbat, cat am ramas la fel? De unde am plecat si unde am ajuns? Ce lectii am invatat si unde sunt inca repetenta?

Era o vreme in care credeam ca stiu cine sunt si ce vreau. Apoi mi-am dat seama ca de fapt nu stiu nimic.

Credeam ca a fi puternic inseamna a-ti cladi ziduri de nedaramat.  Am inteles apoi, ca, de multe ori, puterea imbraca vesmintele blandetii si  delicatetei.

Eram convinsa ca drumul pe care o apucasem nu  are cum sa fie mai rau decat tot ce traisem pana atunci. Ulterior, mi-am amintit ca niciodata nu trebuie sa spui niciodata.

Candva credeam ca niciodata nu voi mai iubi cum am iubit in momentul x sau y al vietii mele.  Acum am inteles ca nimic nu se compara cu ce am trait in ultimii trei ani.

In urma cu trei ani, credeam ca s-a scurs din mine si ultima farama de anduranta. Acum stiu ca, la nevoie, gasesc resurse nebanuite de a continua.

Prin hatisurile relatiei, am crescut, m-am redescoperit si am prins aripi. Zburand tot mai sus, am trait bunele si rele- mereu neobosita, tot mai rezistenta.

Acum insa, teama si oboseala m-au ajuns din urma. Acum ma tem ca totul se va face scrum intr-o secunda.

Azi sunt constienta de cat de mult iubesc, insa ma sperie ca iubirea este singurul pilon de care mai dispun.

Inainte aveam nenumarate motive sa coninui, acum am doar unul sa raman.

Culorile din juru-mi incep sa se cojeasca, iar dincolo de ele se  iveste tot mai des deznadejdea….

 

Eternal sunshine of the spotless mind

Standard

9846025-see-no-evil-hear-no-evil-speak-no-evil-close-up-portraitUn prieten bun mi-a zis candva: “inainte de a pune o intrebare, gandeste-te daca vrei intr-adevar sa afli un raspuns”.

I-am raspuns tantos: “din moment ce intreb, inseamna ca-mi asum si raspunul pe care urmeaza sa-l primesc.

“Si daca raspunsul n-o sa-ti placa?”, a continuat el. “Prefer adevarul oricat de dureros ar fi!”, am replicat apasat si sigura pe mine. A tacut. Si-a dat seama ca nu are cu cine sa se inteleaga. In plus, stia ca va veni ziua cand spusele mi se vor sparge zgomotos in cap si-atunci abia, o sa inteleg.

Intr-o buna zi, am inteles. Oricat de pregatit te consideri a fi, uneori un raspuns sincer nu face altceva decat sa inrautateasca lucrurile. Atunci cand vrei cu tot dinadinsul sa-ti confirmi o banuiala, traiesti cu senzatia ca transformarea in certitudine o sa te faca sa te simti mai bine. Ai impresia ca este mai rau sa fi luata de proasta si mintita decat sa ti se spuna adevarul verde-n fata.

Odata primita confirmarea, insa, constati ca niciun un raspuns sincer, dar greu de dus nu este foarte confortabil.

Sa rupi orice legatura nu-ti vine, sa-ti balacaresti “suspectul” pentru sinceritate este exclus. Daca mintea, ai fi zis ca e un nenorocit, care dupa ce ca o comite, iti mai insulta si inteligenta, jurandu-se ca nu fura. Daca e sincer, iar nu e bine. In ochii tai se transforma intr-un insensibil care nu da doi bani pe sentimentele tale si nu are nicio jena sa ti le raneasca.

Si atunci? Cum o scoti la capat? Cum sa-I scoti ochii pentru ceva ce tu te-ai incapatanat sa afli, cand ti s-a spus doar ca nu are importanta? Cum sa-I reprosezi sinceritatea pe care tu insati i-ai cerut-o? Dar mai ales, cum sa continui sa-l privesti cu aceeasi ochi?

Uneori, din dorinta de a “sti”, de a obtine confirmari pentru a-ti elogia “instinctul de fata mare, care nu te-nseala” risti sa “omori” sentimente care-ti tineau de cald, povesti pe care n-ai fi vrut sa le-ntinezi. Te pui in situatia ingrata de-a rupe legaturi pe care n-ai vrea sa le frangi, de a privi cu ochi rai relatii care altfel, ar fi functionat perfect.

Si atunci ma-ntreb, oare uneori nu e mai bine sa te comporti aidoma unui strut? Sa-ti iei banuielile si dorinta de certitudini si sa le-ndesi in c..osul de gunoi? Sa-ti vezi mai departe de fericirea ta, fie ea si iluzorie? Oare nu este de preferat o asemenea varianta in fata uneia in care te trezesti neputincios?

Cu ce te ajuta un adevar neplacut, daca ulterior stii ca nu vei putea face nimic- sau cel putin, nimic din ceea ce ar trebui facut? Si-atunci, constient fiind de situatia ta, nu mai bine taci din capul locului?

Atunci cand in adancul sufletului stim care ne sunt adevaratele sentimente si cum se prezinta lucrurile dincolo de imaginea pe care o afisam, este mai bine ca, inainte de a pune o intrebare incomoda, sa tragem aer in piept si sa ne amintim ca uneori, “ignorance is bliss.”

Return to innocence

Standard

mother-daughter-balancingO vorba din stramosi spune “cine nu are batrani, sa-si cumpere”. Eu as zice “cine nu are copii..sa faca sau sa interactioneaza cu ai altora”.

Noi, “oamenii mari”, ne ascundem, punem orice la indoiala, ne este teama sa exprimam sentimente, complicam lucruri simple. Copiii sunt alfel. Daca au ceva de zis, zic fara sa stea pe ganduri, daca te plac, ti-o spun direct, daca vor sa te imbratiseze, sa te pupe o fac…simplu, natural, fara probleme.

Cred ca viata noastra ar fi mult mai frumoasa daca macar din cand in cand, am fi si noi ca ei. Daca am face sau am spune diverse fara sa cantarim totul in amanunt, fara sa ne temem ca suntem “luati de prosti” sau “ne facem de ras”:, daca ne dezvaluim adevaratele sentimente.

Mereu am zis ca gesturile si vorbele simple, sincere, din inima, au un efect de o mie de ori mai puternic decat exprimarile pompoase sau faptele marete.

Nu credeam vreodata ca un “pe tine te iubesc”, spus de un prichindel de 5 ani si un “imi place foarte mult de tine”, auzit de la o gaza de aproape 9 ani ma pot impresiona intr-o asemenea masura. Orice alte declaratii, oricat de alambicate si epatante, nu m-ar fi putut da pe spate mai mult decat au facut-o aceste cuvinte simple, rostite din tot sufletul.

Sentimentul pe care ti-l provoaca incarcatura emotionala a unei imbratisari primite de la o fetita cunoscuta recent, care se bucura sincer cand te vede a doua oara, egaleaza – ba chiar depaseste cu mult- senzatii de care m-am lovit in 28 de ani de viata.

Ziua mi-a fost mai frumoasa datorita ei. Viata mi-a parut mai simpla in momentele petrecute in compania ei. Zambetul tamp, pe care inca il port, starea de bine, pe care inca o simt, sunt marturie in acest sens.

Oamenii mari ar trebui sa invete sa fie din nou copii – macar un pic, macar din cand in cand, macar in relatia de cuplu.

Ceva imi spune ca traiul in doi ar fi mai spornic daca, din cand in cand, ne-am re-juca frumos impreuna. Daca macar sentimentele si dorintele ni le-am exprima asemeni copiilor: simplu, spontan, fara grija aparentelor sau a zilei de maine….