Tag Archives: tristete

Orice femeie-Pamela Redmond Satran

Standard
images„Orice femeie ar trebui să știe
Cum să se îndrăgostească fără să se piardă pe ea însăși,
Cum să renunțe la un job,
Să se despartă de un iubit
Și să își confrunte un prieten
Fără să ruineze prietenia.
Când să încerce mai mult…
Și când e timpul să plece…
Orice femeie ar trebui să știe
Că nu își poate schimba lungimea coapselor,
Lărgimea șoldurilor,
Sau natura părinților săi.
Că poate nu a avut o copilărie perfectă…
Dar acum, s-a sfârșit…
Orice femeie ar trebui să știe
Ceea ce ar face sau nu ar mai face pentru iubire…
Cum să trăiască în singurătate,
Chiar dacă nu-i place asta…
Orice femeie ar trebui să știe
În cine poate să aibă încredere,
Și în cine să nu aibă
Dar și de ce ar trebui să își asume responsabilitatea…
Orice femeie ar trebui să știe
Spre ce se îndreaptă…
Poate fi masa de la bucătăria unui prieten
Sau o cabană frumoasă din pădure…
Și când sufletul ei are nevoie de alinare…
Orice femeie ar trebui să știe
Ceea ce poate și ceea ce nu poate să îndeplinească într-o zi…
O lună… Un an…”

Restul e tacere

Standard

sadness_03Azi am chef sa scriu. Sufletul insa vrea sa taca. Sa tac. Sa ascult cuvantul inimii.

Inima insa mi-e amutita. Cauta si nu gaseste. Ar spune, dar nu stie ce.

Raspunsuri ar fi multe, niciu unul insa nu e potrivit.

Balanta se inclina haotic. Echilibrul se pierde in negura gandurilor.

Armonia e un concept tot mai indepartat.

Sfatuitorul meu cel mai de pret a fost intotdeauna inima.

Glasul ei nu s-a inselat niciodata. Vorbele-i nu s-au epuizat vreodata. Azi insa poate doar sa taca.

Tacerea e intotdeauna alarmanta. Dureri. Iubiri.Nemultumiri. Confunzii. Dubii.

Pe toate le ascunde. Raspunsuri? Reactii? Decizii? Cum sa le iei cand totu-n jur e doar tacere?

Unde te duci cand nu stii incotro s-o iei? Cum descalcesti toate ce s-au innodat in tine?

Unde te ascunzi cand vrei sa fugi de tine?

It was written

Standard

Sunt zile ingropate in rutina, prin care treci manat de inertie.

Sunt zile in care ai vrea sa scapi de amorteala si in care astepti in zadar sa ti intample ceva care sa te aduca la viata.

Si sunt zile in care impacat fiind cu previzibilitatea zilei de maine cazi prada unei intamplari care iti da peste cap mersul lucrurilor, sirul gandurilor si cursul vietii:

“EL”, cel despre care nu mai stiai nimic de ani de zile, dar care totusi iti venea constant in minte, cel despre care te intrebai “oare ce mai face?” “pe unde mai umbla?”, cel de care ti-a placut odata, dar pe care nu l-ai fi recunoscut daca ar fi trecut pe langa tine apare brusc in viata ta.

Printre zambete, amintiri, marturisiri, bucurie si uimire te intorci la ziua in care l-ai vazut si ai senzatia ca timpul sta in loc. Ca anii care au trecut au fost in fapt, zile si ca ultima discutie dintre voi a avut loc ieri.

Esti incantata de ceea ce se intampla si te lasi purtata de val. Descoperi lucruri in comun si ai impresia ca va cunoasteti de-o viata.

Simti cum ceva in tine se schimba si cum totul capata un alt sens.

Orice gand, orice traire o imparti cu el si, manati de entuziasm, dati nastere unei legaturi despre care nu ati fi crezut ca poate exista.

Il simti aproape, chiar daca distanta va desparte.

Iti este de ajuns o privire ca sa “il citesti”.

Stii ce ganduri il incoltesc, fara sa spuna un cuvant.

Tristetea si bucuria lui par parca ale tale, iar tie nu-ti vine sa crezi.

Ii stii si binele si raul si totusi nu te temi. Te simti in siguranta si ramai.

Stai chiar daca uneori, ai vrea sa pleci.

Din cand in cand te pierzi. Iti spui ca poate ar fi mai bine sa nu simti, dar te aduni.

Te lasi surprinsa si esti sadica.

Accepti totul ca atare si cauti echilibrul.

Privesti in urma si nu-ti vine sa crezi unde ati ajuns.

Tragi linie si zambesti.

Esti impacat cu tine si n-ai nici un regret.

Stii ca daca ai da timpul inapoi, nu ai schimba nici cel mai mic detaliu, iar asta… iti este suficient pentru a merge mai departe.

Zambiti, va rog!

Standard

Recent cineva mi-a zis asa “vreau sa zambesti…si sa radem la bere cand ne vedem”.

Si am zambit…rece, mat si fara tragere de inima.

Mi-au placut vorbele acelea, dar in acelasi timp m-au pus pe ganduri.

As fi vrut sa-i zic “o sa zambesc, dar numai daca o vei face si tu, o sa rad, dar numai dupa ce te voi vedea pe tine razand”, dar am tacut.

M-am gandit la ultima noastra iesire- eu, el, o masa, doua beri, multa lume in jur si o incercare esuata de a lasa impresia ca totul e bine.  Un zambet chinuit , doua vorbe si o privire care isi dorea doar sa nu se dea de gol.

Mi-am amintit apoi, de prima intalnire. Aceeasi noi, aceleasi beri dar…alt zambet. Deschis, sincer, din inima.

A urmat o intrebare fireasca: cand si cum s-a ajuns aici? Unde ne-am pierdut pofta de-a zambi din inima si cand am inlocuit-o cu ceva fortat, de dragul aparentelor?

Zambetul a fost atuul meu si ma defineste de cand ma stiu. Asa spune lumea. Asa spun si eu.

Zambesc cand intru intr-o incapere, zambesc cand vad un cunoscut, zambesc cand sunt fericita si da, zambesc chiar si atunci cand sufletul imi plange.

Zambind am cucerit oameni si tot zambind, le-am dat peste nas.

Problema se pune insa altfel: cel care imi cere sa zambesc stie sa patrunda dincolo de aparante? Stie el sa faca diferenta intre un zambet din inima si unul chinuit? Intre unul nervos si altul sarcastic?

Poate el sa-si dea seama daca rad  pentru ca sunt fericita sau zambesc pentru a masca dureri, frustrari sau nervi acumulati?

Ar putea el sa se uite la mine si sa-mi spuna “ asta nu e zambetul tau. nu e zambetul pe care il stiu eu”?

Probabil ca nu. In 24 de ani de zambete, putini au fost cei care au folosit aceste cuvinte, iar asta trebuie sa insemne ceva :).

Si totusi, nu pot sa nu ma intreb:

Tie, cel ce imi cere sa zambesc, iti este suficient un zambet, pentru a crede ca mi-e bine?

Sau poate il cauti pentru tine, pentru a-ti fi bine…?

 “Vreau sa zambesti”-imi spui. Asa sa fie.

“..sa radem cand iesim la bere”.

Voi rade si iti voi zambi, chiar daca poate, in ziua aceea, pana si mie n-o sa-mi mai arda de zambit :).