Scriem despre importanta de a fi prezenti in viata persoanelor dragi, de a le da un semn atunci cand promitem, dar uitam s-o facem de cum deschidem ochii intr-o noua zi. Ne dorim sa fim iubiti, dar atunci cand iubirea ne sare in fata, fugim de ea de teama. Spunem ca nu mai vrem sa suferim, dar ne agatam cu obstinatie de tot ceea ce ne produce suferinta: oameni toxici, relatii sufocante sau dimpotriva, mult prea laconice pentru gustul nostru. Ne juram cu cerul si pamantul ca nu mai acceptam jumatati de masura, dar cu prima ocazie ne multumim exact cu atat.
Uitam ca un om nu se poate schimba si nu poate fi salvat decat daca vrea el, dar ne incapatanam sa dovedim contrariul. Sa-i dovedim cui si mai ales de ce? Pentru ca, la un alt final de capitol, sa ne blestemam soarta ca n-am avut noroc in viata sau ca parintii ne-au „stricat” definitiv. Punem mereu raul in fata pentru ca nu vrem sa avem asteptari prea mari, tocmai pentru ca, in cele din urma, sa nu ne fie inselate si sa nu suferim.
Cand a ajuns viata sa insemne o fuga continua de suferinta, de frici, de fericire, dar mai ales o cursa de autofaultare, ba uneori chiar de automutilare? Nu exista rau mai mare decat cel pe care si-l face omul cu mana lui si totusi…gasim atata placere in a-l perpetua in vietile noastre.
De ce ne este atat de greu sa alegem altfel decat am facut-o de fiecare data? Pana unde trebuie sa ajungem inainte de a ne putea depasi etichetele autoimpuse? De ce ne place sa ne autodefinim negativ si sa ne ascundem in spatele acestei etichete ca o scuza pentru tot ceea ce facem, dar mai ales pentru ceea ce nu facem? De ce atunci cand ne decidem sa ne ascultam inima nu putem face asta pana la capat?
Pare tot mai greu sa ne parasim zona de comport si sa recunoastem cu adevarat ce simtim sau ne dorim. Pare mai usor sa aruncam un „nu am chef azi” sau „nu vreau sa vad pe nimeni” decat sa recunoastem in fata celui caruia ii spunem asta ca de fapt de el nu avem chef si nu de altii. Preferam sa bagam capul in nisip atunci cand stim ca un om ne iubeste, dar noi nu simtim la fel, decat sa-l luam eliberam spunandu-i ca jumatatea lui nu e aici.
E simplu sa spunem „nu lasa pe mai tarziu, ca poate va fi prea tarziu”, dar e al dracului de greu sa anulam acel perpetuu „maine” de care suntem atat de atasati. Avem insa obligatia sa incepem sa o facem. Ne-o datoram in primul rand noua si apoi celor de langa noi. Mai ales acelora pentru care „maine” sau „mai tarziu” inseamna mai mult decat ne-am putea imagina….
Lumea mea 