We lie best when we lie to ourselves

Atunci cand ne dorim foarte mult ca o relatie sa functioneze, atunci cand ne-am saturat de singuratate si credem ca am gasit pe cineva care ne poate scapa de ea, ajungem inevitabil sa ne mintim singuri. Sa ne spunem ca putem avea o relatie bazata pe motive rationale: “e un om bun, e de incredere, ma iubeste”.

Ca dragostea si pasiunea nu sunt totul intr-o legatura, ca putem sta cu cineva chiar daca nu ne potrivim in pat, chiar daca in cele mai intime momente nu simtim nimic, iar tot ce ne trece prin cap este “la dracu’ nu mai termina odata!”

De departe insa, cele mai multe minciuni ni le spunem atunci cand iubim sau cand credem ca ne-am indragostit. Atunci suntem atat de orbiti si entuziasmati de ceea ce ni se intampla incat ajungem sa ne auto-convingem de imposibilul: ca in numele dragostei, putem infrunta orice obastacol, ca daca tragem cu dintii suficient de mult si de tare de o relatie, in cele din urma ea va functiona.

Ajungem sa ne simtim conectati si legati de o persoana care poate nu simte la fel si care, atunci cand ii marturisim ce simtim, se intreaba in sinea ei “cum te poti simti conectat cu o persoana care simte orice mai putin o conexiune cu tine. Pentru ca o conexiune sa existe nu trebuie ca ambii sa simta la fel?!”

Este momentul in care pot aparea cele mai jenante situatii. Acelea in care el isi intreaba partenera “cui apartii tu?”, iar ea spune “mie isami”, pentru ca stie cu siguranta ca nu este a lui, dar nu-i poate spune asta ca sa nu-l raneasca. Momentul in care ea spune “te iubesc”, iar el tace sau balmajeste un “si eu” atat de lipsit de convingere, incat nici macar ea, oricat de indragostita ar fi, nu-l poate crede.

Este insa si momentul in care, privind totul cu detasare, incepi sa-ti pui tot soiul de intrebari.

Cum functioneaza mintea umana de ajungem in asemenea situatii? Care sunt mecanismele care ne fac sa ne punem valul pe ochi si sa vedem lucrurile altfel decat sunt ele? De ce? De ce, mai devreme sau mai tarziu, orice om ajunge sa se minta singur? De ce preferam o atare varianta in loc sa privim realitatea verde in fata, sa luam o decizie si sa ne tinem de ea?

Parca e mai simplu sa ne mintim sau chiar sa ne risipim in relatii care “ne-au ramas mici”, in loc sa culegem roadele experientelor traite si sa mergem mai departe, spre alte orizonturi, mai senine poate.

 

“You could save me if u wanted to…”

Despre dependenta auzim mereu.  Ne lovim constant de termeni ca “dependenta de alcool”, “dependenta de tutun” sau chiar “dependenta de sex”.

Cat se vorbeste insa de cel mai periculos tip de dependenta? “Dependenta de celalalt”? Acea dependenta care te ia prin surprindere, te pune la pamant si te transforma intr-o epava.

Ieri am vazut un film care m-a pus pe ganduri. “Lie with me” este povestea unor tineri tulburati, uniti de pasiunea pentru sex. Ceea ce incepe ca o aventura ajunge sa se transforme intr-o relatie de dependenta covarsitoare.

Urmarind povestea, mi-am amintit ca situatii asemanatoare sunt des intalnite in viata de zi cu zi. Cred ca fiecare dintre noi am experimentat macar o data in viata acel sentiment cum ca lumea s-a sfarsit pentru ca EL sau EA ne-au parasit.

Cati nu s-au gandit macar o data sa-si ia viata din cauza asta si cati chiar n-au facut-o. Cati n-au ajuns epave doar pentru ca o relatie pe care si-au dorit-o nu s-a sfarsit asa cum si-au dorit.

Am senzatia ca este o linie atat de fina intre iubire si obsesie, incat mai niciodata nu realizezi cand ai trecut pragul.

Mai grav insa, mi se pare sa ramai ancorat in aceasta situatie, dupa ce ai realizat ca nu este normala.

Ma intreb, fie si luand doar cazul filmului, cand persoana de laga tine ajunge sa se transforme in salvatorul tau?  Cum ajungi sa crezi ca cineva te poate salva?

De fapt, intrebarile cred ca sunt altele.

Cat de periculoasa poate deveni iubirea? De ce ajungea ea sa se transforme in obsesie si cum pot fi considerate sentimentele obsesive dovezi de iubire?

Dar mai presus de toate, cum poate o asemenea relatie sa aiba un final fericit?