Revelatii

Constientizezi inca o data cat de mult a insemnat un om pentru tine, atunci cand, dupa luni de nevorbire, iti dai seama ca gandul tau e inca acolo, ca dorul de a-l vedea si de-ai vorbi este la fel de mare. Atunci cand descoperi ca parfumul tau favorit te duce inca cu gandul la el si ca, la ora actuala, activitatea cea mai draga sufletului tau (pe care el ti-a insuflat-o), te poarta tot spre el.

Iti dai seama cat de mult inca inseamna pentru tine, atunci cand vazandu-l intamplator, simti cum un zambet iti incolteste-n coltul gurii. Cand visele incep sa-ti fie “cotropite” de chipul lui. Cand vrand sa stii ca-i bine, il abordezi, dupa care iti  doresti ca discutia sa nu se mai incheie.

Stii cat de mult a insemnat, inseamna si va insemna atunci cand, analizand un personaj si omul care-l interpreteaza,  te auzi spunand “rolul asta i s-ar fi potrivit si lui, ba chiar l-ar fi jucat mai bine.”

Ziua in care iubirea a tacut

Cand iubim ne juram cu cerul si cu pamantul ca niciodata pana atunci nu am iubit la fel de mult, de intens sau de adevarat, convinsi fiind ca niciodata nu vom mai simti la fel si ca iubirea actuala va fi si ultima. Apoi se intampla ceva si inca ceva, pana cand, dupa un ultim ceva, constati cu amaraciune ca iubirea a tacut. Ca tot ceea ce-ai simtit a amutit in clipa in care ultima farama de perseverenta s-a naruit, iar ultimii piloni de rezistenta- rabdarea si dorinta unui “noi” cu el si nu cu altul – au cedat sub greutatea indiferentei de la celalalt capat al iubirii.

Ziua in care la celalalt capat al iubirii nu mai e nimeni este intotdeauna cea mai greu de dus.

Este momentul acela dulce-amarui in care oricat n-ai vrea, constientizezi ca ti-a ramas mica iubirea. Atat de mica incat se dovedeste incapabila de a te mai tine langa acel om. Si nu pentru ca l-ai iubi mai putin sau ca nu l-ai mai iubi defel, ci pentru ca iti dai seama ca dragostea, de una singura, nu mai poate suplini toate golurile formate-n zile, minute, clipe de absenta, indepartare si ignorare.  Este ziua aceea in care ti-e mai mult decat clar ca haul dintre voi s-a adancit atat de mult incat e inutil sa mai incerci sa il apropii.

Ziua in care la celalalt capat al iubirii nu mai e nimeni este momentul acela teribil in care, desi sfasiata de dor, iti pui ordine in ganduri si-n bagaje. Scoti la lumina trairi frumoase, pe care le-nfasori cu grija in jurul inimii, pentru a o proteja de durerea clipelor mai putin placute, pe care le porti de asemenea cu tine. Le stergi de praf, le examinezi, apoi le asezi atent in tine, bucata cu bucata, pana te simti din nou intreg, capabil sa pornesti din nou la drum.

Pentru ca ziua in care la celalalt capat al iubirii nu mai e nimeni este, deopotriva, ziua in care trebuie sa speri ca, mai devreme sau mai tarziu, la capatul unui nou drum, vei intalni acel om care va ramane mereu acolo. Caci in lipsa sperantei, am fi doar niste roboti, gonind inerti prin viata, pana la ultima suflare.

We lie best when we lie to ourselves

Atunci cand ne dorim foarte mult ca o relatie sa functioneze, atunci cand ne-am saturat de singuratate si credem ca am gasit pe cineva care ne poate scapa de ea, ajungem inevitabil sa ne mintim singuri. Sa ne spunem ca putem avea o relatie bazata pe motive rationale: “e un om bun, e de incredere, ma iubeste”.

Ca dragostea si pasiunea nu sunt totul intr-o legatura, ca putem sta cu cineva chiar daca nu ne potrivim in pat, chiar daca in cele mai intime momente nu simtim nimic, iar tot ce ne trece prin cap este “la dracu’ nu mai termina odata!”

De departe insa, cele mai multe minciuni ni le spunem atunci cand iubim sau cand credem ca ne-am indragostit. Atunci suntem atat de orbiti si entuziasmati de ceea ce ni se intampla incat ajungem sa ne auto-convingem de imposibilul: ca in numele dragostei, putem infrunta orice obastacol, ca daca tragem cu dintii suficient de mult si de tare de o relatie, in cele din urma ea va functiona.

Ajungem sa ne simtim conectati si legati de o persoana care poate nu simte la fel si care, atunci cand ii marturisim ce simtim, se intreaba in sinea ei “cum te poti simti conectat cu o persoana care simte orice mai putin o conexiune cu tine. Pentru ca o conexiune sa existe nu trebuie ca ambii sa simta la fel?!”

Este momentul in care pot aparea cele mai jenante situatii. Acelea in care el isi intreaba partenera “cui apartii tu?”, iar ea spune “mie isami”, pentru ca stie cu siguranta ca nu este a lui, dar nu-i poate spune asta ca sa nu-l raneasca. Momentul in care ea spune “te iubesc”, iar el tace sau balmajeste un “si eu” atat de lipsit de convingere, incat nici macar ea, oricat de indragostita ar fi, nu-l poate crede.

Este insa si momentul in care, privind totul cu detasare, incepi sa-ti pui tot soiul de intrebari.

Cum functioneaza mintea umana de ajungem in asemenea situatii? Care sunt mecanismele care ne fac sa ne punem valul pe ochi si sa vedem lucrurile altfel decat sunt ele? De ce? De ce, mai devreme sau mai tarziu, orice om ajunge sa se minta singur? De ce preferam o atare varianta in loc sa privim realitatea verde in fata, sa luam o decizie si sa ne tinem de ea?

Parca e mai simplu sa ne mintim sau chiar sa ne risipim in relatii care “ne-au ramas mici”, in loc sa culegem roadele experientelor traite si sa mergem mai departe, spre alte orizonturi, mai senine poate.

 

Stuck on you

Animalele au ceva aparte. Sunt capabile sa te cucereasca si atunci cand declari sus si tare „i am more of a dog person” sau „i am a cat person”.  Nu m-am dat niciodata in vant dupa pisici, dar nici nu le-am displacut.  Mi-au placut intotdeauna, dar la altii in casa. In casa mea am avut usa deschisa doar pentru caini. Toate astea pana acum un an, cand mi-a cazut cu tronc un matz negru, frumos, cu ochii verzi ca jadul.

M-a acaparat timid, precaut. Am inceput prin a-i da de mancare pentru ca imi era mila de el. Mult timp nu m-a lasat sa-l mangai, dar nici n-am insistat. Incet, incet am inceput sa ne imprietenim. Ma astepta zilnic in fata casei, sa-i dau de mancare. Apoi a venit toamna si au inceput ploile. Mi s-a facut mila de el si am inceput sa-l iau in casa cand ploua. Ii facusem un culcus in camara si ii luasem o litiera just in case.  Dupa toamna a venit iarna si am inceput sa il iau sa doarma cu mine in camera, ferindu-l de caine. In camara era mult prea rece pentru a-i mai fi bine.

Acum e din nou toamna, iar eu mi-am dat seama ca a intrat pe sub pielea mea atat de mult, incat seara,  daca nu se cere singur in casa, ma duc eu sa-l strig,  pentru ca fara el, camera mea mi se pare goala.

Asemenea animalelor, in viata, uneori avem sansa de a da peste oameni care ajung sa ne cucereasca fara sa ne dam seama cand si cum s-a intamplat. Acele persoane care ni se cuibaresc atat de bine in suflet, incat nu reusim sa le mai scoatem de acolo, orice s-ar intampla. Cei care ne-au marcat viata din clipa in care au intrat in ea, in fata carora am depus orice arme. Oameni pe care suntem dispus sa ii iertam, indiferent cate traznai fac.

Acele persoane pe care le iubim din tot sufletul, dar care din cand in cand, ne fac sa zicem „gata! Pana aici!”. Pe care insa, ajungem sa le iertam odata ajunse in fata noastra. In a caror ochi gasim mereu puterea de a merge mai departe, de a depasi inca un „bolovan” relational. Oameni in a caror privire ne simtim acasa, a caror imbratisare ne este cea mai draga haina si al caror sarut ne spulbera orice necaz.

De mai bine de trei ani jumate, in viata mea a intrat un astfel de om. Uitandu-ma inapoi, am senzatia ca suntem impreuna de o viata si ca relatia noastra a trecut, de-o potriva, prin prea multe incercari si clipe unice, de fericire pura.  Privind inainte, imi dau seama ca indiferent ce s-ar intampla, va fi mereu acolo, voi fi mereu acolo.

Uneori, inca ma intreb cum si cand mi-a devenit la fel de drag ca insasi viata. Pana unde voi merge si cat va rezista relatia noastra.  Alteori ma cert si imi spun ca sunt slaba. Ca ar fi trebuit sa plec de mult, oricat de greu mi-ar fi fost.  In fiecare zi, insa, cand pun capul pe perna, imi vine in minte un singur gand: „sunt slaba? Poate, dar nu am nicio problema sa fiu slaba in numele iubirii.”

Never let me go

O piesa buna, o seara linistita, un pahar de vin si gandurile o iau la vale…Oameni, situatii, intamplari- toate trec prin viata mea si-n urma lor raman doar  intrebari. Ce am avut? Ce am pierdut? Cat m-am schimbat, cat am ramas la fel? De unde am plecat si unde am ajuns? Ce lectii am invatat si unde sunt inca repetenta?

Era o vreme in care credeam ca stiu cine sunt si ce vreau. Apoi mi-am dat seama ca de fapt nu stiu nimic.

Credeam ca a fi puternic inseamna a-ti cladi ziduri de nedaramat.  Am inteles apoi, ca, de multe ori, puterea imbraca vesmintele blandetii si  delicatetei.

Eram convinsa ca drumul pe care o apucasem nu  are cum sa fie mai rau decat tot ce traisem pana atunci. Ulterior, mi-am amintit ca niciodata nu trebuie sa spui niciodata.

Candva credeam ca niciodata nu voi mai iubi cum am iubit in momentul x sau y al vietii mele.  Acum am inteles ca nimic nu se compara cu ce am trait in ultimii trei ani.

In urma cu trei ani, credeam ca s-a scurs din mine si ultima farama de anduranta. Acum stiu ca, la nevoie, gasesc resurse nebanuite de a continua.

Prin hatisurile relatiei, am crescut, m-am redescoperit si am prins aripi. Zburand tot mai sus, am trait bunele si rele- mereu neobosita, tot mai rezistenta.

Acum insa, teama si oboseala m-au ajuns din urma. Acum ma tem ca totul se va face scrum intr-o secunda.

Azi sunt constienta de cat de mult iubesc, insa ma sperie ca iubirea este singurul pilon de care mai dispun.

Inainte aveam nenumarate motive sa coninui, acum am doar unul sa raman.

Culorile din juru-mi incep sa se cojeasca, iar dincolo de ele se  iveste tot mai des deznadejdea….