“You could save me if u wanted to…”

Despre dependenta auzim mereu.  Ne lovim constant de termeni ca “dependenta de alcool”, “dependenta de tutun” sau chiar “dependenta de sex”.

Cat se vorbeste insa de cel mai periculos tip de dependenta? “Dependenta de celalalt”? Acea dependenta care te ia prin surprindere, te pune la pamant si te transforma intr-o epava.

Ieri am vazut un film care m-a pus pe ganduri. “Lie with me” este povestea unor tineri tulburati, uniti de pasiunea pentru sex. Ceea ce incepe ca o aventura ajunge sa se transforme intr-o relatie de dependenta covarsitoare.

Urmarind povestea, mi-am amintit ca situatii asemanatoare sunt des intalnite in viata de zi cu zi. Cred ca fiecare dintre noi am experimentat macar o data in viata acel sentiment cum ca lumea s-a sfarsit pentru ca EL sau EA ne-au parasit.

Cati nu s-au gandit macar o data sa-si ia viata din cauza asta si cati chiar n-au facut-o. Cati n-au ajuns epave doar pentru ca o relatie pe care si-au dorit-o nu s-a sfarsit asa cum si-au dorit.

Am senzatia ca este o linie atat de fina intre iubire si obsesie, incat mai niciodata nu realizezi cand ai trecut pragul.

Mai grav insa, mi se pare sa ramai ancorat in aceasta situatie, dupa ce ai realizat ca nu este normala.

Ma intreb, fie si luand doar cazul filmului, cand persoana de laga tine ajunge sa se transforme in salvatorul tau?  Cum ajungi sa crezi ca cineva te poate salva?

De fapt, intrebarile cred ca sunt altele.

Cat de periculoasa poate deveni iubirea? De ce ajungea ea sa se transforme in obsesie si cum pot fi considerate sentimentele obsesive dovezi de iubire?

Dar mai presus de toate, cum poate o asemenea relatie sa aiba un final fericit?

Alegand sa poti alege

Nu demult, intr-o carte, am dat peste urmatorul pasaj:

“Lumea intreaga e un teatru, iar noi suntem actorii. Viata distribuie rolurile, dar noi alegem felul in care jucam. Toti suntem spectatori si actori in aceeasi masura, doar rolurile difera.”

Uneori am senzatia ca “rolul” distribuit de”viata” este de fapt “rolul” pe care altii ni-l atribuie si pe care noi alegem sa il acceptam.

Permitem unor oameni sa ne “ia de buni” doar pentru ca ne sunt dragi.

Acceptam “rolul” dictat de ei doar pentru ca vrem sa le fim alaturi.

Renuntam la statutul de “actor” si ne transformam in “spectatorul” vietii noastre.

Ne lasam exploatati de sefi, sefute si colegi doar pentru ca avem impresia ca alta cale nu exista.

Strangem din dinti, injuram in barba si ne promitem ca lucrurile nu vor ramane asa mult timp. Si trece un an, si inca unul, iar pret de cativa ani mai tarziu ne dam seama ca timpul “ne-a trecut”, ca jocurile au fost facute si prin urmare, e prea tarziu sa mai schimbam ceva.

Ajungem sa ne plafonam la un serviciu care ne plictiseste, ne intoarcem intr-o casa rece sau poate la un partener pe care nu-l mai vrem, cu care nu mai avem nimic in comun, dar alaturi de care am ramas “de dragul lu’ ala micu”.

Cadem prada frustrarilor si ramanem ancorati in ele.

Cineva mi-a zis mai demult ca tot ceea ce ni se intampla este rezultatul alegerilor noastre.

Si atunci de ce alegem sa ne facem rau? De ce ne condamnam singuri la statutul de “om nefericit”?

De ce alegem “calea” sau “rolul” pe care altii il vor pentru noi?

Am intalnit persoane care au ales liceul si facultatea X sau Y doar pentru ca asa le-au zis parintii, chiar daca ei ar fi urmat o alta cale.

Am cunoscut oameni care s-au multumit cu locul doi sau trei in viata unei persoane pentru care ar fi vrut sa fie pe primul loc.

Si atunci, nu pot sa nu ma intreb de ce ne resemnam in fata situatiilor pe care “viata” ni le scoate in cale,  doar pentru ca “asa a fost sa fie”?

De ce nu gasim curajul sa spunem “Nu! Nu asa trebuie sa fie. Nu acesta este rolul pe care vreau sa-l joc!”

Odata, intr-un film, am intalnit un concept pe care il voi prefera oricarei alte teorii privind liberul arbitru:

“Cei mai multi oameni isi traiesc viata urmand calea stabilita, prea speriati ca sa aleaga alta. Insa, ocazional, apar si oameni care doboara toate obstacolele ce le-au fost puse in drum. Oameni care descopera ca liberul arbitru este un dar a carui deprindere nu si-o vor insusi pana ce nu vor lupta pentru el. Cred ca acesta este de fapt planul marelui sef. Ca poate intr-o zi, nu el va scrie planurile, ci ei”.

Suna mai bine, nu-i asa?

Eu zic ca da, dar poate sunt o visatoare…

Lose yourself in a moment

Sunt persoane care te atrag cum le vezi si de care ai vrea sa te apropii fara sa eziti.

Sunt persoane cu care dezvolti o frumoasa legatura de prietenie si sunt persoane pe care vrei sa le eviti cu orice pret.

Sunt oameni care raman parte din tine chiar daca povestea voastra s-a incheiat si in fata carora stii ca ai ceda in orice clipa si cu orice pret si sunt oameni care orice ar  face nu reusesc sa-ti trezeasca dorinta.

Dar dincolo de toti, sunt acei oameni dragi  pe care nu-i stii de ieri de azi si cu care dezvolti din senin o legatura la care nu te-ai fi gandit nici in cele mai traznite vise.

Oameni care intr-un fel sau altul au fost mereu acolo- te-au ascultat, te-au sprijinit si te-au certat, astepand cuminti ziua in care sa-ti dea lumea peste cap.

Acei oameni care mereu au stiut ca vei fi “a lor” si care acum, s-au hotarat sa ia ce le apartine.

Persoane despre care stii ca nu vor renunta pana nu vei ceda.

Oameni care brusc, te fac sa cazi prada indoielii.

Te intrebi de ce tu? de ce acum? cum s-a ajuns aici, dar mai ales de aici incotro?

Si ingheti in loc. Ai vrea sa fugi dar nu ai cum, ai vrea sa ignori, dar este prea tarziu.

Inapoi n-ai cum sa te ascunzi, iar inainte refuzi sa mergi.

Esti coplesit de gesturi si cazi prada hotararii si determinarii lor.

Te pierzi pe tine si asisti la propria dezarmare.

Observi neputincios cum zidul cade strat cu strat, aidoma unei cepe curatata de cel mai abil bucatar.

Cu fiecare folie smulsa te zgudui din temelii si te simti expusa.

Vulnerabilitatea te doare si simti cum ceva in tine se strange.

Te simti mic si totusi duci lupta mai departe.

Stii ca in cele din urma vei ceda, dar speri sa amani momentul.

Te simti bine in compania lor, dar ti-e imposibil sa faci urmatorul pas.

N-ai vrea sa te lasi lovita si ceva in tine te tine inca in garda.

Poti sa mai duci si esti hotarata sa te impotrivesti pana la cea din ultima suflare.

Cand vei cadea rapusa de atata oboseala.

Si-atunci iti va ramane doar speranta…

Speranta ca timpul va cantari o clipa.

Ca lovitura nu te va desfiinta definitiv.

Ca odata depasita clipa, te vei ridica si vei reusi sa construiesti din nou, bucata cu bucata, zidul daramat cu atata iscusinta.

Take a chance on me

Unde se termina precautia si unde incepe panica nefondata?

Cat suntem dispusi sa lasam de la noi ca sa ne fie bine alaturi de El sau Ea si cand ar trebui sa punem piciorul in prag si sa spunem “asa nu”?

Pana unde merge teama si cand ar trebui sa le dam credit celor de langa noi?

M-am intrebat de multe ori de ce unii dintre noi ne panicam atat de tare atunci cand incepem o relatie.

N-am inteles niciodata de ce teama de a nu fi ranit trebuie sa fie mai presus de bucuria de a impartasi momente cu cei care ne–au atras atentia.

De ce dam curs unor gesturi de apropiere, iar apoi fugim unde vedem cu ochii?

Peste tot auzim sintagme gen “Viata e scurta. Bucura-te de fiecare moment” “Profita acum, maine nu se stie unde vei fi” si mai mereu tindem sa le dam dreptate.

Si totusi, aproape de fiecare data cand suntem pusi in situatia de a ne lasa dusi de val, nu suntem capabili sa mergem pana la capat.

De cand au devenit relatiile bau-baul realitatii noastre?

Am uitat ce inseamna simplitatea si am ales sa ne complicam viata.

De ce sa ne bucuram de compania unui om cand putem sa fim problematici inca de la inceput si sa ne intrebam “dar oare ce e in capul ei/lui?” “oare e la fel de geloasa si posesiva ca fosta?” “dar daca o sa ma raneasca? daca n-o sa mearga intre noi?”.

Drobul de sare  ne guverneaza viata.

Tindem sa izolam un om inainte de a ne da sansa sa il cunoastem.

Visam la povesti de dragoste cu happy ending, dar nu suntem in stare sa riscam.

Lasam frica sa ne guverneze actiunile si apoi ne plangem ca n-avem noroc, ca barbatii sunt insensibili si curvari, iar femeile sunt nebune si cer prea mult.

Ne facem o deviza din “norocul nu este de partea mea” si renuntam sa mergem mai departe.

O vorba din batrani spune “cauta si vei gasi, cere si ti se va da”

Dar cum sa gasim ceea ce cautam cand ne punem singuri bete in roate?

Cum sa capatam ceea ce vrem daca uitam de ce avem nevoie?

Cand ne vom bucura de ziua de astazi fara sa ne gandim cum va fi maine sau peste o luna?

Cand ne vom permite sa fim fericiti si nu vom mai da cu piciorul sanselor pe care viata ni le scoate in cale?

Cand vom renunta la frica si vom incepe sa traim?

I love you. Do I?

Text scris la cerere pentru cineva drag 😀

– Fata, cred ca m-am indragostit

– Hai fata, cum asa ?

– Nu stiu, dar pur si simplu s-a intamplat..

….Cati dintre noi nu am avut macar odata in viata discutia asta

Si totusi, te-ai intrebat vreodata cand ai inceput sa simti si de ce ai inceput?

De ce ne indragostim atunci cand ne indragostim?

Sa fie de vina un gest? Un cuvant? Sau poate o intamplare?

Si totusi, ce ne face sa cedam? De ce X si nu Y? De ce acum si nu atunci?

Intalnim oameni- de unii ne legam, de altii ne indepartam, plecam, revenim si toate in numele iubirii, al sentimentelor puternice.

Privim in urma si ne-ntrebam de ce? Vrem un raspuns, dar lucrurile parca se complica si mai mult:

“Sa fi fost oare mesajele alea frumoase pe care mi le-a trimis acum o luna? Sau poate atingerile alea suave? Ah stai, cred ca de fapt mi s-a tras de la noaptea aia petrecuta la malul marii, da da aia, cand m-a privit in ochi si mi-a zis ca i-am luminat viata. Sau stai, poate totusi m-am indragostit de imbratisarile si alinturile lui sau de felul in care ma saruta si ma face mereu sa rad. Hmmm. N-as putea spune…. ”

Cautam raspunsuri si dam de intrebari. Vrem argumente, dar logica ni le refuza.

Scormonim orice amintire si traire, iar in cele din urma valul ni se ridica de pe ochi:

Suntem sclavii instinctelor, iar ele ne ghideaza actiunile.

Avem nevoie de afectiune, iar in cautarea ei ne “impiedicam” de el sau ea.

Ne-ndragostim pentru ca asa a fost sa fie.

Il alegem pe X si renuntam la Y pentru ca asa ne spune inima.

Argumentele nu-si au rostul si totul vine de la sine.

Nimic nu este intamplator si toate se intampla cu un scop :).